STRATEGII CREATIVE IN

[Location: David's computer



Type: Microsoft Word 97-2003 Document



Created: 20 ianuarie 2007 05:26:00]











STRATEGII CREATIVE

IN
REGIA CONTEMPORANA
SEMESTRUL I

DAVID SCHWARTZ



ALFRED JARRY SI IMAGINEA
ARTISTULUI AVANGARDIST


Pe 10 decembrie 1896 are loc la teatrul l’Oeuvre avan-premiera spectacolului “Ubu Roi”, prima montare oficiala a textului lui Alfred Jarry (in 1888, Jarry o jucase impreuna cu colegii sai de liceu, in podul propriei case). Lugne-Poe, directorul teatrului isi aminteste de ziua premierei ca de “un urias scandal”: spectatorii huiduie si multi pleaca inca de la rostirea primului cuvant al spectacolului - celebrul “merde”, folosit de zeci de ori in text, cu o litera adaugata intentionat. Altii raman si fluiera pe tot parcursul spectacolului de cate ori se aude un cuvant deochiat; femeile tipa, cineva racneste: “Nu vedeti ca autorul isi bate joc de noi?!”, altcineva completeaza: “Nici pe Shakespeare nu l-ati pricepe!”, sunt rupte banchete si se ameninta cu pumnii. Exista si un segment al publicului care rade isteric; spectacolul abia se poate juca – cu pauze de pana la un sfert de ora dupa o replica “ofensatoare”. Pe scurt, scandalul este intr-adevar enorm, provocat de atacul direct si violent la toate subiectele sensibile pentru publicul de teatru al vremii (acel public burghez obisnuit cu teatrul “clasic”, pe care Jarry il uraste atat de tare incat propune sa i se interzica accesul la spectacolele sale). Desi exact participarea acestui public la spectacol este esentiala pentru intelegerea intentiilor lui Jarry, dupa cum observa si criticul A.F. Herold - “Nu exista prejudecata care sa nu fie batjocorita”, in opera “cea mai deplin lipsita de respect din cate s-au scris in ultima vreme”. Adevarul lui “Ubu Roi” este probat chiar de reactia adversa a celor care s-au recunoscut batjocoriti.

Scandalul continua in presa, unde criticul H.Fouquier se declara ingretosat de “o farsa scarboasa la culme” si numeste cu ipocrizie seara spectacolului “mortal de plictisitoare”, iar pe criticul Henry Bauer, cronica pozitiva la Ubu Roi il costa postul.

Toata tevatura creata in jurul lui Ubu Roi si al autorului sau confirma o calitate principala si necesara oricarui moment de avangarda: forta de a soca, de a disloca mentalitatile, de a provoca scandal. Jarry demasca si face sa explodeze toate prejudecatile legate de teatru si pudorile societatii burgheze – de la limbajul vulgar, la violenta viscerala, de la lacomie si avaritie, pana la absurditatea razboiului – si toate acestea cu rautatea, sinceritatea si spiritul ludic al unui copil.
Jarry nu este doar creatorul unor texte de avangarda, ci este el insusi personaj al avangardei, principalul premergator al directiei secolului XX, in care artistul isi construieste propria imagine, care devine parte din opera. Comportamentul lui Jarry in viata personala completeaza perfect si este in legatura organica cu opera sa. Jarry cel din viata de toate zilele este rebel, violent, agresiv, ludic, cinic vorbeste enorm, injura si se revolta. Vorbeste despre propria persoana folosind pluralul majestic, se autointituleaza “Ubu”, abuzeaza de cuvantul “cacart”, foloseste pana si accentul personajului Ubu. Poarta in permanenta un pistol la el, pe care il foloseste de cate ori are ocazia: trage dupa pasari, avertizeaza pietonii cu focuri de arma cand merge cu bicicleta, ameninta cu sinuciderea. Raspunde cu un foc de arma unui trecator care se interesa de numele unei strazi, dupa care, cu calm ii explica pe unde sa ajunga. Ameninta si da afara clientii diferitelor cafenele.

Este refractar la toate regulile prestabilite: inca din scoala se cearta si face farse profesorilor; in armata este diagnosticat cu “imbecilitate precoce” si eliberat, dupa ce, pus sa mature curtea companiei, isi intreaba senin superiorul: “In ce sens, domnule plutonier?”. Merge la inmormantari cu caciuli de blana colorate. Umbla murdar si ametit de absint – isi declara public dispretul pentru apa: “O singura picatura ajunge ca sa distruga absintul”. Apollinaire noteaza chiar ca Jarry ar fi baut absint amestecat cu otet si cerneala! Pana si locuinta sa, foarte saracacioasa, alcatuita dintr-o singura camera cu un pat si un tablou – portetul lui Jarry – este excentrica, fiind situata la etajul trei si jumatate. Are acelasi umor cinic din scrierile sale: o vecina deranjata de faptul ca Jarry trage cu pistolul prin curtea casei ii spune: “Mi-ati putea ucide copilul!”; raspunsul lui Jarry: “Nici o problema, iti facem altul.” Isi continua farsele pana in momentul mortii: pe patul de spital, ultimul lucru pe care il face inainte sa moara este sa ceara o scobitoare.

Toate aceste amanunte compun imaginea publica a unui “geniu” nebun si neinteles, dar mai ales a rebelului gata oricand sa provoace un scandal, sa ofenseze pe cineva sau sa faca o farsa grotesca. Ceea ce il diferentiaza pe Jarry de toti continuatorii sai din secolul XX, care vor lucra cu mare atentie la propria imagine, este inocenta sa. Astfel, daca descrierile pe care le avem sunt corecte, Jarry nu isi construia propriu-zis imaginea, nu in mod constient, ci actiona instinctiv si aproape mecanic in acelasi sens cu opera sa. Piesele sale sunt practic doar rezultatul firesc al exprimarii personalitatii sale. Violenta, sinceritatea, si grotescul lui Ubu, sunt reprezentarea propriilor caracteristici ale autorului. Jarry a ramas un copil mare, mereu pus pe glume sinistre, rau si intransigent, dar gata sa tipe in gura mare, cu maxima sinceritate, cele mai crude si ingrozitoare adevaruri. Spargerea conventiilor si socarea auditoriului sunt felul sau de viata, sunt componenta de baza a personalitatii sale.

Extinderea si dezvoltarea conceptului de imagine publica a artistului este covarsitoare de-a lungul secolului XX. Principalul inaintas al lui Jarry in acest sens este Caravaggio – pictorul Italian din secolul XVII, cel care si-a construit imaginea de revoltat si a luptat impotriva conventiilor prestabilite nu doar prin tablourile sale – cu adevarat revolutionare si avangardiste (in sensul comun al termenului) ca forma si tratare a subiectelor, ci si prin optiunile sale din viata privata (foloseste o prostituata drept model pentru Fecioara Maria; intretine relatii sexuale atat cu femei cat si cu barbati si joaca jocuri de noroc, desi apartine unui ordin monahal, isi ucide partenerul trisor la un joc de carti).

In secolul XX, in continuarea lui Jarry, aproape toti reprezentantii importanti ai curentelor avangardiste isi construiesc cu atentie o imagine publica conforma cu intentiile lor artistice.
Primii si cei mai determinati in acest sens sunt dadaistii: Tristan Tzara provoaca scandal dupa scandal la Cabaret Voltaire, prin cele mai diverse mijloace – invita prostituate pe scena sa recite alaturi de el, cere sa fie lovit cu rosii, vorbeste fara rezerve despre sexualitate si despre orientarea politica comunista, aduce pe scena un manechin cu uniforma militara si cap de porc in semn de protest impotriva razboiului; isi alege chiar pseudonimul in semn de protest – “tristan tzara” vine de la “trist in tara”, reactie la antisemitismul din Romania.

Marcel Duchamp isi regizeaza cu atentie fiecare iesire publica – este elocvent cazul expunerii ready-made-ului pisoar-fantana, cand a prevazut faptul ca nu va fi acceptat in expozitie si a folosit momentul pentru a-si lansa manifestul de protest impotriva termenului si categoriilor de arta anterioare.

Artistii suprarealisti fac acelasi lucru: de la aparitia fizica si pana la sotia sa Galla, intreaga viata a lui Salvador Dali este construita in asa fel incat sa completeze opera. In plus este elocvent cazul scriitorului suprarealist fara opera, care era prezent la toate intalnirile miscarii, epata prin comportamentul si aspectul sau, dar nu a scris nici un rand.

Al doilea moment al avangardei secolului XX, respectiv anii ’60, ii arata pe artisti lafel de preocupati de construirea propriei imagini: Andy Warhol creeaza un adevarat cult in jurul sau, promovand tot ce tine de imaginea sa, de la propriul atelier devenit loc de intalniri publice si petreceri, pana la bizareriile sale sexuale; Josef Beuys de asemenea isi manifesta public si direct opiniile sociale si politice si protesteaza radical, inchizandu-se trei zile impreuna cu un coiot in sala de expozitie, ca reactie la violenta asupra animalelor.

Chiar in anii ’90, Jeff Koons, promotorul prostului gust si al kitsch-ului asumate, se casatoreste cu imaginea reala a propriilor sale lucrari – diva porno Cicciolina.

In acest context devine evident ca o componenta de baza a avangardei artistice este construirea si cultivarea imaginii artistului, in acord cu atitudinea si mesajul operei sale. Iar Jarry este primul care reuseste sa o faca, desi intuitiv si involuntar, cu aceeeasi inocenta si infantilitate cu care isi construieste si textele.

Desigur, aceasta nu este singura trasatura de avangardist a lui Alfred Jarry. Deconstructia lumii despre care este vorba in Ubu Roi, intuitia unei lumi in descompunere, demitizarea valorilor si principiilor burgheziei, il leaga pe Jarry de Eugen Ionesco. Tot la Ionesco, regasim repetarea mecanica a replicilor si stereotipurilor. Caracterul mecanic, fix, al comportamentului si limbajului personajelor sale este o sursa pentru Marinetti si manifestul futurismului. De asemenea, conceptiile sale despre spectacolul de teatru sunt surprinzator de actuale – pledeaza pentru expresivitate corporala in jocul actorului si pentru renuntarea la declamatie; sustine inutilitatea decorului realist, incarcat, inlocuindu-l cu semne conventionale elocvente si necesare ale lumii respective.

Toate aceste caracteristici sunt formale si sprijina incadrarea lui Jarry in avangarda artistica a secolului XX. Insa inovatia principala ramane, dupa parerea mea, constructia unei imagini a artistului adecvata cu opera. Amandoua bazate pe o atitudine tipic avangardista: ludica si provocatoare, inocenta si radicala, violenta si de negare a valorilor preexistente.



BIBLIOGRAFIE:
“Alfred Jarry” – antologie, Editura pentru literature universala, 1969
“Avangarda artistica a secolului XX” – Mario De Michelis, Meridiane 1968
“Avangarde Theatre 1892-1992” – Cr. Innes, Rutledge
“Dada and Surrealism” – Matthew Gale, Phaidon, 1997