Cand am ajuns la aeroport

[Location: Vera's computer

Type: Microsoft Word 97-2003 Document

Created: 4 ianuarie 2009 18:36:00]

Cand am ajuns in aeroport, hubloul de la baneasa arata ca un gandac imens de bucatarie. Dormisem adanc, prinsesem trenul in ultimul minut si cerusem bani in expresul pentru aeroport, aveam un euro si imi mai trebuiau patru, dar nu am facut rost decat de trei. Am ajuns acasa, unde e altceva. Am citit tot drumul cartea pe care mi-a dat-o dan, am inceput-o in U2, la stahlheimer alee, si am terminat-o exact cand avionul whizz air a atins pamantul in bucuresti. Atunci am inchis cartea. Nu mi-am dat seama cat am visat-o si cat am citit-o, dar stiu cand am ajuns la ultima pagina. Apropierea ciudata, care se va dizolva in catava zile, inca exista, ca atunci cand te apropii cu fatza de hubloul submarinului tau foarte foarte tare, si vezi un univers albastru inchis, electric. Iti strivesti nasul si obrajii de hublou, parca si simti mirosul de apa. Si fiintele misterioase care trec prin fata ta si deseneaza cercuri si frecvente necunoscute, aproape iti transmit ceva, valurile lor se propaga intr-un fel pana la tine, pana cand te desprinzi de geam si ai impresia ca ti s-au udat toate hainele. Si te asezi in scaunul tau de la birou de parca te-ai intors dintr-o calatorie ciudata in adancuri. Te uiti la dara de apa de pe podea si o incerci cu varful bocancului pana devine un fel de mazga. Bine, evident, e si acidul. Romanii se inghesuiau in aeroport, si aerul inchis imi aduce aminte de tramvaiul in care mi s-a facut rau, tramvaiul nostru „cadou de la retea”, care ne astepta in statie cu usile deschise si in care am fumat un joint ca si cum ar fi fost cel mai natural lucru cu putinta. Evident, acum am inteles de ce pana acum toata lumea mi-a zis fix asa: „tie ti-ar placea foarte tare berlinul”. I-am zis si mamei, care ma astepta la aeroport cu doua sandvisuri cu salam si cascaval: „parca m-am intors din neverland”. Nu stie ea prea multe despre chestia asta, dar a inteles ideea. Neverland e locul unde oricum vrem toti sa ne ducem. I-am zis: „ia uite ce chestie, chiar aseara vorbeam despre salam”. Si s-a bucurat de legatura ei directa cu neverlandul meu. Bineinteles, mai e si acidul la mijloc. De cate ori am impresia ca „inteleg” chestii pe acid, imi spun ca ar trebui s-o las asa si sa nu imi pedagogizez tripul. Raman altele. Legaturile care se sublimeaza. Punctele in care sunt oameni, pulsand pe o harta ca durerea in reclama la nurofen. Un nucleu galben-portocaliu, care emite semnale. Cristi prinzand-o pe ada de subrat si asezand-o incet pe saltea, ca pe un copil. Intorci brusc capul. In jurul tau, cadrele care se adancesc in tunele nesfarsite. Ada zambeste, de undeva din spatele ei- „ce dragut”. Si un tropait de 30 de ore. Dansat pe sunetul motocicletei care porneste din fatza blocului, dansat pe ecourile uriasei retzele de metrou in care te scufunzi, dansat pe sunetul pasilor tai, pe cafeaua care fierbe, pe sunetul apei de la baie. Regina de la „maria”, cu gesturile ei tandre catre marea de oameni diformi care dansau afara din trupul lor, hipnoza in masa, ochii ei de alien si coronita de diamante false, boom-ul catre care ne urcau toti pana cand nu mai gaeseai nici un buton de orpire si nici un buton de reglaj in sistemul tau, pentru ca in sistemul tau circula totul.Prima oara in viatza mea cand m-am simtit vie, mi-a zis andra inainte sa ne subtiem si sa devenim niste frecvente de radio in masina parcata in fata dreapta la mikz. Andra se taiase la deget. Isi acoperise rana cu o foitza mototolita. Sangele cursese si pe carcasa de cd pe care o treceam de la unul la altul. In geamul masinii apareau capete diforme care zambeau. Aerul era clar, si lumea se sfarsise undeva departe. Eram dincolo de sfarsitul lumii, umbrele care au ramas, si o structura ruginita a regulilor pe care le stim, si care au mai ramas pana cand se vor eroda de tot si vor disparea si astea- traversezi pe verde, saluti, cumperi paine pentru dimineata, niste reminiscente dezasamblate din care mai recunosti ceva indepartat, dar stii ca tu ai trecut podul. De mai multe ori. Am tropait cu dan 30 de ore, pana cand nu ne-au mai ramas decat varfurile degetelor. Mai ramaneau resturi de impuls in aratatoare, cand am ajuns la sfarsit in camera si ne-am intins pe pat. Aratatorul de la stanga mea si aratatorul de la dreapta lui, ca doi limacshi la discoteca, legati de doua leshuri mari prabushite pe saltea, cu cate un zambet ramas pe fatza. Si dimineata cand te lovesti de logica, poti sa o dai la o parte ca pe o panza de paianjen, in mai putin de o zecime de secunda, in milionimea unei milionimi de secunda. Sensul e o aroganta de care te scuturi cu primul joint. Sensul, frica, logica si succesiunile in timp ale faptelor, care nu mai au importanta, pentru ca liniile nu mai sunt drepte cum am invatat, si punctele din care se formeaza o dreapta formeaza de fapt alte dimensiuni. Andra cauta pe google search „gaina cu trei pleoape”. Ne intrebam unii pe altii- exista gaina cu trei pleoape? „cu trei pleoape si doi ochi?”, intreaba Lori. „Nu exista”. Si ne linstim. Deci nu exista. „Nu va vad prea bine”, zice ana. Geaca portocalie a lui lori ne ghideaza. Geaca roz a lui cristi ne ghideaza. Ne ghidam unii pe altii peste zapada de pe strazi, in intuneric. Artificiile suna ca razboiul. Razboi in berlinul de est. Ne cautam unii pe altii, ca un biliard gelatinos, ca niste viermi de lumina. Sunt intrebata in repetate randuri: „esti bine?”. Nu inteleg sensul acestei intrebari. Bogdan poarta bluza pe care i-am luat-o si ma bucur cand il vad in ea, e frumos. Razvan inregistreaza o discutie ca sa „o ascultam a doua zi”. Gica face poze, si vlad are ochii ficshi. Kostea face semn cu mana- drum bun, si adoarme. Drum bun. Ioana se bucura. Monica e absenta si prezenta si absenta. Anto are o brosa cu calutzi. Face ceai. Dan isi scrumeaza in paharul de ceai. Pijamaua lui e un pit stop. David isi face o perna din mai multe bluze pe care le-a gasit la el in saltea si se transforma in vierme de nisip in sacul de dormit. Ne vedem la londra.