belele 2001 original mix

[Location: Tausance (G:)

Type: Rich Text Format Document

Date Modified: 21.10.2002 08:47]

Belele

6210. Nokia. Nokia 6210. Bipuri isterice. X files. Beznă. O secundă. Două secunde. Trei secunde. Deschid ochii. Beznă. Ceva verde pâlpâie în dreapta. Dreapta? Verde? Nokia. Nokia 6210. Închid ochii. Missed call.

15 secunde şi termin recapitularea. Îmi amintesc destul de clar cine sunt şi ultimii 25 de ani din viaţă, în flashuri pulsând odată cu durerea de cap. Aseară... Aseară? Ecran albastru. Blanc. Nimic, da’ nimic de tot. Barul de la benzinărie. Grasu, Vlase şi Clax. Buuuun. Până aici e OK. Red Bull şi Jamaica. Merge! Clubul ăla cretin, Clax la butoane, la budă, eu zâmbind tâmp oglinzii. Privirea fixă, beznă de beznă. Acum dezbrăcat, întins pe ceva, pat, saltea, ce drac’ o fi, mă doare capul, am un gust cretin pe limba uscată şi ruperi de film.

Tuşesc, deschid ochii, mă întind după telefon. Prost gândit: brusc îmi vine să dau afară tot din mine. Stomacul îmi urcă în gât, capul dă semne că ar vrea să explodeze, mă râcâie ceva în piept. Mi-e rău, futuiguramăsii! Ajung totuşi telefonul. 16:34. Nimeresc pe verde şi pricep. Nr. 1!

Lumină, repede, lumină - mahmureala intră în reflux, creierul turează, rămăşiţe de adrenalină îmi pun genunchii în mişcare. În picioare, mişcă fraiere, găseşte comutatorul, aprinde lumina, trezeşte-te repede, bagă o cafea, da’ repede, sună-l înainte de-a suna din nou. În jur prind contur patru pereţi luminaţi slab, un calculator în stand by, o saltea, un raft, o masă joasă, perne, o Veioză. Bâjbâi după comutator, trag un picior unei scrumiere ce zace în mijlocul camerei, fac doi paşi în spate, calc în scrum, mă învârt pe loc şi sufl-un „băgamiaşşş”. Pereţii sunt vopsiţi în negru şi ocru, geamurile fără perdele la fel. În câţiva metri pătraţi cineva a reuşit să închege un decor ieftin de film cu drogaţi: scrumiere vărsate pe jos, peturi de Cola răspândite la intervale regulate, două, ba nu trei sticle de Jidvei începute, tavanul măzgălit în cărbune, două fire atârnă fără bec, mormane de haine peste mormane de cărţi, reviste, ceşti de cafea, Sartre, Baudelaire, Bukowski, casete video cu desene animate, o saltea din burete, Mica Sirenă, Pulp Fiction, Greaţa, markere şi o imprimantă fără capac. Un sac de dormit mototolit, cutii de medicamente, o placă de plastic negru pe o ladă de bere în loc de masă, furculiţe de plastic, o lingură îndoită, un borcan de 20 de litri cu conopidă murată, vrafuri de CD-uri fără carcasă, sare, piper, pungi de la Mac, o frapieră plină de seringi sterile în pungă, o uşă închisă scrijelită cu semne mărunte, sângerii, JESUS WAS HERE, I’m Jack’s total lack of surprise, o altă uşă acoperită cu tăieturi din ziare şi bandă de casetă făcută ghem, leucoplast. Stop cadru!

De pe un scaun de bar cromat, îmi recuperez penţii, îi trag pe mine, încerc să nu cad, îmi iese! Renunţ momentan la tricou şi apăs clanţa uşii închise. Bucătăria. E bine. E goală, dacă nu pui la socoteală frigiderul şi filtrul. Pe un raft, cutii de medicamente, punguţe de praf de copt şi de budincă, un plic de Jacobs. Bingo! Mecanic, pun de cafea şi mă întorc în cameră. Cealaltă uşă dă spre un hol minuscul din care intri în baie. Clicăi comutatorul în gol, mijesc ochii şi văd cutii de chibrituri şi o lumânare scursă în savonieră. Aprind un chibrit, lumânarea, mă aşez pe budă şi-mi iau capul în mâni.

Vreau 15 secunde pentru a-mi epuiza stocul de înjurături. Baia e pe măsura camerei, duşul e legat la dozele chiuvetei, nu există cadă, gaura de scurgere între picioarele mele, oglinda vopsită în negru iar peste lipite poze cu Marlyn Manson. Aceeaşi poză de fapt trasă la xerox în zeci de exemplare. În rest, un tub cu spumă de ras, lumânări topite peste tot, şerveţele cu aromă de mentă, un Opium pe jumate gol, 4 periuţe de dinţi într-o cană cu Make love not coffe, un halat de spital atârnând de-o aplice, evident, fără bec. Şi eu. Întrebându-mă ca ecoul cemorţiimăsii de viaţă caut aici, cine paştele cristoşiilor lui poate să locuiască în gaura asta, ce s-o fi întâmplat de fapt aseară. În clipa asta mi-aş dori foarte tare de la viaţă câteva răspunsuri şi o ţigară. Intru din nou în cameră, găsesc sub masă tricoul şi pachetul de Lucky. Încerc vreo trei brichete de pe jos, tuşesc, trag un fum şi o iau de la capăt. Recapitulare.

Aseară eram în Arad cu trei tovarăşi să recuperăm un pachet din Germania. Toate bune şi devreme acasă până ne-am pus pe macheală. Baieţii pe bere, eu, ca de obicei, cu rom şi Red Bull. Clax care făcea pe ghidul din partea locului ne-a convins să-l vedem în acţiune în clubul lu’ peşte prăjit. Big beat, electro şi alea-alea. Clax e DJ şi simte nevoia să se comporte în consecinţă. Mare şmecher, de parcă ar pune muzică-n Berlin, Charlottenburg, nu într-o hală pentru nişte gherţoi cu grâu în buletin. În clubul lu’ Clax totul a mers strună până a venit Grasu cu ideea să băgăm nişte k. Producţie proprie. Oka doka, la halul în care eram numa de tras pe nas n-aveam chef dar până la urmă ne-a convins. Texte de-ale lui: „Ce faci, mă, o dai la-ntors, lasa vrăjeala, hai bă să fim toţi pe felie odată...” Oricum, orice-ar zice Grasu la alcooale sună la fel. Fondul principal de cuvinte. Bun, am băgat şi ketamină, pe mine m-a luat din nou senzaţia aia de aer vâscos şi după aia... Pauză. Va urma. Parcă... am plecat cu maşina, Grasu la volan, ceva gagice. Nu ştiu, nu ştiu frate, ce dracu’ a fost.

Băi, nu ştiu cum fac după fiecare noapte de beţie că ies tot timul cu urme pe mâini. la ceilalţi se lasă cu cearcăne, cu ochi injectaţi, cu alergii sau mai ştiu eu ce. La mine poţi să ghiceşti exact cât de tare-am luat-o pe ulei după arsurile de ţigară şi zdreliturile de pe pumni. La cea mai asprilia beţiveală, acu’ doi ani, m-am trezit dimineaţa cu dreapta plină de sânge şi cioburi în buzunarele de la geacă. De-abia în două săptămâni au prins tăieturile cheag. Amicii ziceau că am spart un geam cu pumnul şi am insistat să-l iau acasă când m-au pus barmanii să-l plătesc. A fost paranghelie mare aseară dacă e să mă iau după cum arată mâinile mele. Am trei arsuri de ţigară pe stânga şi încă două pe braţ, chiar sub tatoo-ul cu maimuţa. Tre’ să fi fost chiar în film dacă am început din nou să mă ard cu ţigara. Şou ieftin pentru tovarăşii mei cretini. Dacă mai erau pe fază la ora aia.

În timp ce-mi torn nişte cafea într-un fostă halbă de Hopfen, mă caut de bani în blugi. Subţire: o hârtie motolită de 500, câteva de 50 şi mărunţiş. Telefonul e pe masă. Dau să-mi scot cheile din buzunar şi găsesc o brichetă. Masivă, metal, pătrăţoasă. Se aprinde cu un clic care mă zgârie pe creier. Pe fund, aproape şters: Dupond, Paris, plaquee en argent. Bai să mor eu! Ce morţii măsii, am ieşit la cumpărături sau la băut aseară? Mişto, lucrurile încep să se clarifice, rânjesc. De tot, aşa ca în filme poliţiste. Mă caut mai temeinic prin buzunare şi dau de o hârtie colorată. Un bilet de intare la Szighet 2000. Un număr de telefon scris cu pixul şi un nume. Diana. Frumos nume, frumos scris, păcat că nu-i al meu. Se pare că totuşi au fost ceva tipe cu noi aseară. Sau poate că n-am dormit singur. Nu ştiu cine era fata dar cred că s-a cam chinuit cu mine dacă s-o fi întâmplat ceva. La câte aveam pe venă puţin probabil să mai fi făcut mare lucru. Treaba ei. Bag biletul înapoi în buzunar, la un loc cu banii, sting ţigara pe jos şi încep să mă uit după geacă. Tira moşule, asta-i deviza, ce-i prea mult e prea destul. Acasă.

Întorc pe dos mormane de haine murdare, bărbăteşti din câte văd. Cine stă pe aici n-are gusturi tocmai rele. Degeaba. Geaca nu-i. Şi nu-i aşa, vreo cinci minute. De-aici încep să transpir. Răscolesc restul camerei, mă uit sub sacul de dormit, pe hol, în bucătărie, pixu’. Geaca NU-I şi asta-i nu-i de bine. E groasă, atât de groasă că uit de mahmureală. Stai, fără panică, calm, o fi în maşina băieţilor. Sper. Sper pentru binele meu şi-al lor. Pun mâna pe telefon. Calling Grasu. Răspunde într-un târziu şi mă surzeşte:
- Jupâneee! În sfârşit faci ochi. Începusem să ne îngrijorăm.
Bucuros ca de sărbători Grasu, ca de obicei.
- Mai subţire că-mi urli-n căşti, zi mai bine pe unde eşti, încerc eu să-l calmez.
-Două etaje sub tine, mane! Asta dacă n-ai ieşit la plimbare. Deşi nu prea-mi vine a crede la cum îţi sună vocea la telefon.
- În limba natală, te rog. Ce-i sub cocina asta?
Pretenaru’ mă îngână şi se hăhăie. Pe fundal se aud râsete întreurupte de tuse, muzică şi o voce de tip.
- Păi, ce să fie jupâne, clubul lu’ Clax. Coboară că suntem aici grup la cafele. Baizăuei, Clax zice să vorbeşti frumos de apartamentul lui. Şi dacă tot vrei să-l alinţi zi-i Malibu, c-aşa-i zice tot poporu’. Trage uşa după tine şi mişcă-ţi curu-ncoace.
Lucurile se lipezesc oareşcum. Clax m-a cazat în garsoniera lui de care tot auzisem prin poveştile cu chefuri. Asta explică serigile, medicamentele şi CD-urile. Băiatu-i DJ, să nu uităm, artist, ce pana mea. Atât de artist că nu iese ziua din casă fără ochelari de soare. Se crede fotofob sau ceva. E alb ca un cur şi pare că-i place. Dă bine în neon.
- Cobor. Bă, zi-mi să mă calmez, geaca mea-i la tine?
- Aia cu care a plecat femeia ta? o trânteşte meseriaşu’.
Deci a fost cineva cu mine aseară. Diana, sau cum o fi chemând-o. Nu mă ţine să-l întreb dacă e mişto sau vreo strâmbă. Oricum se pare că n-a mai contat. Oare ne-am pus-o? Parcă mai aveam ceva gume la mine. Lasă asta, geaca, geaca!
- Lasă dumele, bă, te-ntreb de geacă. Genunchii încep să mă lase, aşa că mă aşez pe saltea. Frate, zi-mi că aveţi voi geaca mea de piele.
- N-auzi şaraimane, că ţi-a plecat femeia cu ea? Ne-a lăsat vorbă că o recuperezi tu acasă. Ţi-a lăsat la schimb bricheta ei de-argint, de te-ai rugat toată noaptea să ţi-o dea ţie. Gagica a coborât pe la 12, a chemat un taxi de-aici de jos.
Genunchii mi se taie de tot. La fel şi filmul. Închid, scot bricheta şi mă holbez o vreme. Degeaba. Ridic ochii spre uşă şi recitesc. Jesus was here. Aseară, sigur n-a fost! Aş înjura dacă aş mai avea cu ce.
Gagica Diana a tirat-o cu geaca mea. Geaca mea de piele, geaca mea de motor pe care-o port dintr-a doişpea. Geaca mea care are ceva cusut în căpuşeală. Ceva din Germa. Ceva pentru Nr. 1.
Am supt-o. Am supt-o rău de tot. Doar dacă... dacă proasta aia răspunde la telefon... Găsesc biletul de la Szighet, formez tremurând şi aud ceva despre numărul fomat care e nealocat. Ştiu. Ştiam. Apăs pe 1 şi îmi aprind o ţigară. Să mă calmez. Să pot vorbi normal. Să nu mă cac pe mine. Nr. 1 răspunde imediat. În 5 minute de parlamentări îl conving că totul e OK, da, sunt un handicapat, ajung la Bucureşti mâine la prânz, săru mâna, te sun de pe drum. În următoarele 5 secunde am trântit uşa de la intrare după mine şi mă împiedic pe scări spre băieţi.
Legătura-n studio.