belele 2001 original mix

[Location: Tausance (G:)

Type: Rich Text Format Document

Date Modified: 21.10.2002 08:47]

Belele

6210. Nokia. Nokia 6210. Bipuri isterice. X files. Beznă. O secundă. Două secunde. Trei secunde. Deschid ochii. Beznă. Ceva verde pâlpâie în dreapta. Dreapta? Verde? Nokia. Nokia 6210. Închid ochii. Missed call.

15 secunde şi termin recapitularea. Îmi amintesc destul de clar cine sunt şi ultimii 25 de ani din viaţă, în flashuri pulsând odată cu durerea de cap. Aseară... Aseară? Ecran albastru. Blanc. Nimic, da’ nimic de tot. Barul de la benzinărie. Grasu, Vlase şi Clax. Buuuun. Până aici e OK. Red Bull şi Jamaica. Merge! Clubul ăla cretin, Clax la butoane, la budă, eu zâmbind tâmp oglinzii. Privirea fixă, beznă de beznă. Acum dezbrăcat, întins pe ceva, pat, saltea, ce drac’ o fi, mă doare capul, am un gust cretin pe limba uscată şi ruperi de film.

Tuşesc, deschid ochii, mă întind după telefon. Prost gândit: brusc îmi vine să dau afară tot din mine. Stomacul îmi urcă în gât, capul dă semne că ar vrea să explodeze, mă râcâie ceva în piept. Mi-e rău, futuiguramăsii! Ajung totuşi telefonul. 16:34. Nimeresc pe verde şi pricep. Nr. 1!

Lumină, repede, lumină - mahmureala intră în reflux, creierul turează, rămăşiţe de adrenalină îmi pun genunchii în mişcare. În picioare, mişcă fraiere, găseşte comutatorul, aprinde lumina, trezeşte-te repede, bagă o cafea, da’ repede, sună-l înainte de-a suna din nou. În jur prind contur patru pereţi luminaţi slab, un calculator în stand by, o saltea, un raft, o masă joasă, perne, o Veioză. Bâjbâi după comutator, trag un picior unei scrumiere ce zace în mijlocul camerei, fac doi paşi în spate, calc în scrum, mă învârt pe loc şi sufl-un „băgamiaşşş”. Pereţii sunt vopsiţi în negru şi ocru, geamurile fără perdele la fel. În câţiva metri pătraţi cineva a reuşit să închege un decor ieftin de film cu drogaţi: scrumiere vărsate pe jos, peturi de Cola răspândite la intervale regulate, două, ba nu trei sticle de Jidvei începute, tavanul măzgălit în cărbune, două fire atârnă fără bec, mormane de haine peste mormane de cărţi, reviste, ceşti de cafea, Sartre, Baudelaire, Bukowski, casete video cu desene animate, o saltea din burete, Mica Sirenă, Pulp Fiction, Greaţa, markere şi o imprimantă fără capac. Un sac de dormit mototolit, cutii de medicamente, o placă de plastic negru pe o ladă de bere în loc de masă, furculiţe de plastic, o lingură îndoită, un borcan de 20 de litri cu conopidă murată, vrafuri de CD-uri fără carcasă, sare, piper, pungi de la Mac, o frapieră plină de seringi sterile în pungă, o uşă închisă scrijelită cu semne mărunte, sângerii, JESUS WAS HERE, I’m Jack’s total lack of surprise, o altă uşă acoperită cu tăieturi din ziare şi bandă de casetă făcută ghem, leucoplast. Stop cadru!

De pe un scaun de bar cromat, îmi recuperez penţii, îi trag pe mine, încerc să nu cad, îmi iese! Renunţ momentan la tricou şi apăs clanţa uşii închise. Bucătăria. E bine. E goală, dacă nu pui la socoteală frigiderul şi filtrul. Pe un raft, cutii de medicamente, punguţe de praf de copt şi de budincă, un plic de Jacobs. Bingo! Mecanic, pun de cafea şi mă întorc în cameră. Cealaltă uşă dă spre un hol minuscul din care intri în baie. Clicăi comutatorul în gol, mijesc ochii şi văd cutii de chibrituri şi o lumânare scursă în savonieră. Aprind un chibrit, lumânarea, mă aşez pe budă şi-mi iau capul în mâni.

Vreau 15 secunde pentru a-mi epuiza stocul de înjurături. Baia e pe măsura camerei, duşul e legat la dozele chiuvetei, nu există cadă, gaura de scurgere între picioarele mele, oglinda vopsită în negru iar peste lipite poze cu Marlyn Manson. Aceeaşi poză de fapt trasă la xerox în zeci de exemplare. În rest, un tub cu spumă de ras, lumânări topite peste tot, şerveţele cu aromă de mentă, un Opium pe jumate gol, 4 periuţe de dinţi într-o cană cu Make love not coffe, un halat de spital atârnând de-o aplice, evident, fără bec. Şi eu. Întrebându-mă ca ecoul cemorţiimăsii de viaţă caut aici, cine paştele cristoşiilor lui poate să locuiască în gaura asta, ce s-o fi întâmplat de fapt aseară. În clipa asta mi-aş dori foarte tare de la viaţă câteva răspunsuri şi o ţigară. Intru din nou în cameră, găsesc sub masă tricoul şi pachetul de Lucky. Încerc vreo trei brichete de pe jos, tuşesc, trag un fum şi o iau de la capăt. Recapitulare.

Aseară eram în Arad cu trei tovarăşi să recuperăm un pachet din Germania. Toate bune şi devreme acasă până ne-am pus pe macheală. Baieţii pe bere, eu, ca de obicei, cu rom şi Red Bull. Clax care făcea pe ghidul din partea locului ne-a convins să-l vedem în acţiune în clubul lu’ peşte prăjit. Big beat, electro şi alea-alea. Clax e DJ şi simte nevoia să se comporte în consecinţă. Mare şmecher, de parcă ar pune muzică-n Berlin, Charlottenburg, nu într-o hală pentru nişte gherţoi cu grâu în buletin. În clubul lu’ Clax totul a mers strună până a venit Grasu cu ideea să băgăm nişte k. Producţie proprie. Oka doka, la halul în care eram numa de tras pe nas n-aveam chef dar până la urmă ne-a convins. Texte de-ale lui: „Ce faci, mă, o dai la-ntors, lasa vrăjeala, hai bă să fim toţi pe felie odată...” Oricum, orice-ar zice Grasu la alcooale sună la fel. Fondul principal de cuvinte. Bun, am băgat şi ketamină, pe mine m-a luat din nou senzaţia aia de aer vâscos şi după aia... Pauză. Va urma. Parcă... am plecat cu maşina, Grasu la volan, ceva gagice. Nu ştiu, nu ştiu frate, ce dracu’ a fost.

Băi, nu ştiu cum fac după fiecare noapte de beţie că ies tot timul cu urme pe mâini. la ceilalţi se lasă cu cearcăne, cu ochi injectaţi, cu alergii sau mai ştiu eu ce. La mine poţi să ghiceşti exact cât de tare-am luat-o pe ulei după arsurile de ţigară şi zdreliturile de pe pumni. La cea mai asprilia beţiveală, acu’ doi ani, m-am trezit dimineaţa cu dreapta plină de sânge şi cioburi în buzunarele de la geacă. De-abia în două săptămâni au prins tăieturile cheag. Amicii ziceau că am spart un geam cu pumnul şi am insistat să-l iau acasă când m-au pus barmanii să-l plătesc. A fost paranghelie mare aseară dacă e să mă iau după cum arată mâinile mele. Am trei arsuri de ţigară pe stânga şi încă două pe braţ, chiar sub tatoo-ul cu maimuţa. Tre’ să fi fost chiar în film dacă am început din nou să mă ard cu ţigara. Şou ieftin pentru tovarăşii mei cretini. Dacă mai erau pe fază la ora aia.

În timp ce-mi torn nişte cafea într-un fostă halbă de Hopfen, mă caut de bani în blugi. Subţire: o hârtie motolită de 500, câteva de 50 şi mărunţiş. Telefonul e pe masă. Dau să-mi scot cheile din buzunar şi găsesc o brichetă. Masivă, metal, pătrăţoasă. Se aprinde cu un clic care mă zgârie pe creier. Pe fund, aproape şters: Dupond, Paris, plaquee en argent. Bai să mor eu! Ce morţii măsii, am ieşit la cumpărături sau la băut aseară? Mişto, lucrurile încep să se clarifice, rânjesc. De tot, aşa ca în filme poliţiste. Mă caut mai temeinic prin buzunare şi dau de o hârtie colorată. Un bilet de intare la Szighet 2000. Un număr de telefon scris cu pixul şi un nume. Diana. Frumos nume, frumos scris, păcat că nu-i al meu. Se pare că totuşi au fost ceva tipe cu noi aseară. Sau poate că n-am dormit singur. Nu ştiu cine era fata dar cred că s-a cam chinuit cu mine dacă s-o fi întâmplat ceva. La câte aveam pe venă puţin probabil să mai fi făcut mare lucru. Treaba ei. Bag biletul înapoi în buzunar, la un loc cu banii, sting ţigara pe jos şi încep să mă uit după geacă. Tira moşule, asta-i deviza, ce-i prea mult e prea destul. Acasă.

Întorc pe dos mormane de haine murdare, bărbăteşti din câte văd. Cine stă pe aici n-are gusturi tocmai rele. Degeaba. Geaca nu-i. Şi nu-i aşa, vreo cinci minute. De-aici încep să transpir. Răscolesc restul camerei, mă uit sub sacul de dormit, pe hol, în bucătărie, pixu’. Geaca NU-I şi asta-i nu-i de bine. E groasă, atât de groasă că uit de mahmureală. Stai, fără panică, calm, o fi în maşina băieţilor. Sper. Sper pentru binele meu şi-al lor. Pun mâna pe telefon. Calling Grasu. Răspunde într-un târziu şi mă surzeşte:
- Jupâneee! În sfârşit faci ochi. Începusem să ne îngrijorăm.
Bucuros ca de sărbători Grasu, ca de obicei.
- Mai subţire că-mi urli-n căşti, zi mai bine pe unde eşti, încerc eu să-l calmez.
-Două etaje sub tine, mane! Asta dacă n-ai ieşit la plimbare. Deşi nu prea-mi vine a crede la cum îţi sună vocea la telefon.
- În limba natală, te rog. Ce-i sub cocina asta?
Pretenaru’ mă îngână şi se hăhăie. Pe fundal se aud râsete întreurupte de tuse, muzică şi o voce de tip.
- Păi, ce să fie jupâne, clubul lu’ Clax. Coboară că suntem aici grup la cafele. Baizăuei, Clax zice să vorbeşti frumos de apartamentul lui. Şi dacă tot vrei să-l alinţi zi-i Malibu, c-aşa-i zice tot poporu’. Trage uşa după tine şi mişcă-ţi curu-ncoace.
Lucurile se lipezesc oareşcum. Clax m-a cazat în garsoniera lui de care tot auzisem prin poveştile cu chefuri. Asta explică serigile, medicamentele şi CD-urile. Băiatu-i DJ, să nu uităm, artist, ce pana mea. Atât de artist că nu iese ziua din casă fără ochelari de soare. Se crede fotofob sau ceva. E alb ca un cur şi pare că-i place. Dă bine în neon.
- Cobor. Bă, zi-mi să mă calmez, geaca mea-i la tine?
- Aia cu care a plecat femeia ta? o trânteşte meseriaşu’.
Deci a fost cineva cu mine aseară. Diana, sau cum o fi chemând-o. Nu mă ţine să-l întreb dacă e mişto sau vreo strâmbă. Oricum se pare că n-a mai contat. Oare ne-am pus-o? Parcă mai aveam ceva gume la mine. Lasă asta, geaca, geaca!
- Lasă dumele, bă, te-ntreb de geacă. Genunchii încep să mă lase, aşa că mă aşez pe saltea. Frate, zi-mi că aveţi voi geaca mea de piele.
- N-auzi şaraimane, că ţi-a plecat femeia cu ea? Ne-a lăsat vorbă că o recuperezi tu acasă. Ţi-a lăsat la schimb bricheta ei de-argint, de te-ai rugat toată noaptea să ţi-o dea ţie. Gagica a coborât pe la 12, a chemat un taxi de-aici de jos.
Genunchii mi se taie de tot. La fel şi filmul. Închid, scot bricheta şi mă holbez o vreme. Degeaba. Ridic ochii spre uşă şi recitesc. Jesus was here. Aseară, sigur n-a fost! Aş înjura dacă aş mai avea cu ce.
Gagica Diana a tirat-o cu geaca mea. Geaca mea de piele, geaca mea de motor pe care-o port dintr-a doişpea. Geaca mea care are ceva cusut în căpuşeală. Ceva din Germa. Ceva pentru Nr. 1.
Am supt-o. Am supt-o rău de tot. Doar dacă... dacă proasta aia răspunde la telefon... Găsesc biletul de la Szighet, formez tremurând şi aud ceva despre numărul fomat care e nealocat. Ştiu. Ştiam. Apăs pe 1 şi îmi aprind o ţigară. Să mă calmez. Să pot vorbi normal. Să nu mă cac pe mine. Nr. 1 răspunde imediat. În 5 minute de parlamentări îl conving că totul e OK, da, sunt un handicapat, ajung la Bucureşti mâine la prânz, săru mâna, te sun de pe drum. În următoarele 5 secunde am trântit uşa de la intrare după mine şi mă împiedic pe scări spre băieţi.
Legătura-n studio.

To

[Location: Alice Monica's computer

Type: Microsoft Word 97-2003 Document

Created:5 noiembrie 2002 19:32:00 ]

To: Monica
From: Simona
Life is your creation

Stiu ca drumul pare greu de parcurs, lung, interminabil si plin de obstacole greu de trecut, dar
acest lucru nu este un motiv intemeiat pentru a da inapoi...cale de intors nu este...tot ce iti
ramane de facut este sa mergi inainte si sa infrunti realitatea asa cum este...pentru ca in
curand Soarele rasare pentru a-ti lumina si tie calea si pentru a-ti face drumul mai usor de
parcurs... De la o care te iubeste! Cu drag, Simona

Vreau un raspuns

[Location: Alice Monica's computer

Type: Microsoft Word 97-2003 Document

Created: 12 octombrie 2002 23:41:00]

Vreau un raspuns. Mi-e teama sa-l aflu dar e mai bine sa-l am…
Stau intr-o curte cand ar trebui sa fiu intr-o clasa,dar cui ii pasa , e doar un moment in care ma pot gandi si pot observa lumea altfel decat este .
Imi amintesc cand am fost sa-mi duc fratele la frizer,un lucru obisnuit si chiar neinteresant,pentru mine avea sa aiba o semnificatie speciala.
Asadar totul a inceput cand am ajuns inauntru;inaintea fratelui meu, pe scaun sedea un batran,frizerul ii facea retusurile finale si dupa ce se ridica,frizerul il invita sa ia loc de o parte,deoarece mai dureaza putin.Ma uitam mirata cand la unul cand la altul,curioasa sa stiu ce mai dureaza putin, intre-timp fratele isi ocupa locul pentru a fi tuns.
Frizerul se opri la scurt timp ,iesi pe corridor, dupa care se intoarse spunand:”Mai dureaza doar cinci minute”,”Atat de putin!?”spuse batranul uimit,sporindu-mi curiozitatea.
Si tousi dupa vreo cinci minute,frizerul zambi catre usa si spuse : “Gata!”si din salonul alaturat(coaforul) aparu o batrana,proaspat coafata cu o stralucire ,care venea de undeva din interiorul ei. Batranul o privi cu drag si zise : “Doamnele trebuie asteptate…”;ea se uita la el cu mandrie, il lua de mana si dupa ce el i-a deschis usa au iesit impreuna salutand personalul ,care le-a zambit inapoi.
Eu m-am simtit atat de bine doar privindu-i , nu mi-as fi putut imagina ca batranul isi astepta eleganta sotie.Fata de alte cupluri in varsta ei aveau ceva special, se iubeau in continuare cu si vroiau sa fie frumosi, unul pentru celalt…
Unii m-ar putea considera prea romantica sau visatoare, dar intr-un final toti ajungem acolo ,unii singuri , altii avand pe cineva langa noi…totul e sa se pastreze flacara,sclipirea aceea de la inceput, dorinta de viata sau poate ma insel poate e vorba de mai mult , dar nu-mi dau eu seama ce anume, pentru a fi ca batranii din povestea mea , batranii care chiar exista.

La_New_York_s

[Location: Alice Monica's computer

Type: Microsoft Word 97-2003 Document

Created: 7 aprilie 2006 15:50:00]

La New York s-a deschis un magazin unde femeile pot alege si cumpara un sot.
La intrare sunt afisate regulile de functionare ale magazinului:
- Poti vizita magazinul O SINGURA DATA!
- Sunt 6 etaje si caracteristicile barbatilor se imbunatatesc pe masura ce urci la etajul superior.
- Poti alege orice barbat de la un etaj, sau poti urca la etajul urmator.
- Nu te poti intoarce la etajul inferior!
O femeie decide sa viziteze magazinul pentru a-si gasi un barbat.
La etajul unu pe usa este urmatorul afis: "Acesti barbati au un loc de munca!"
Femeia decide sa merag la etajul urmator. Aici vede pe usa urmatorul afis: "Aceasti barbati au un loc de munca si iubesc copiii!"
Femeia hotaraste sa urce la etajul urmator. Pe usa vede urmatorul afis: "Acesti barbati au un loc de munca, iubesc copiii si sunt extrem de frumosi!"
-Wow, isi spune femeia, insa hotaraste sa mearga la etajul urmator .
La etajul al patrulea pe usa este urmatorul afis: "Acesti barbati au un loc de munca, iubesc copiii, sunt frumosi de innebunesti si ajuta si la treburile din casa!"
-Incredibil! exclama femeia. Cu greu pot rezista!
Insa decide sa mearga la etajul urmator. La etajul cinci pe usa este urmatorul afis: "Aceasti barbati au un loc de munca, iubesc copiii,sunt frumosi de innebunesti si ajuta si la treburile din casa si sunt extrem de romantici!" Femeia este tentata sa ramana si sa aleaga un barbat, insa pana la urma decide sa urce la ultimul nivel.
La etajul sase se afla urmatorul afis:
"Sunteti vizitatoarea cu nr. 31.456.012 a acestui etaj. Aici nu sunt barbati, acest etaj exista numai pentru a demonstra ca este imposibil sa satisfaci o femeie. Multumim pentru ca ati ales sa vizitati magazinul nostru!"
S-a mai deschis intre timp inca un magazin asemanator, de unde barbatii isi pot cumpara o nevasta.
La primal etaj sunt femei care sunt innebunite dupa sex.
La etajul doi sunt femei care sunt innebunite dupa sex si nu te bat la cap.
Etajele de la 3 la 6 nu au fost niciodata vizitate de barbati !
CONCLUDENT....NU????????????
P.S.!!!!ma gasiti pe la etajul 7 !!!!!!!

efectul musetel

[Location: Alice Monica's computer

Type: Microsoft Word 97-2003 Document

Created: 25 iunie 2002 13:23:00]

Efectul muşeţel

Dati-mi voie :vorbesc din experienta,am si diploma in asa ceva,nu ma intrerupeti!
La prima vedere,notiunea e negativa,trista de tot,smulge lacrimi sau cel putin oftaturi,dar daca privesti mai atent,de preferat dupa mai mult timp,are si partile ei bune. Intotdeauna m-am autosugestionat asa si a dat rezultate:traiesc, nu?
Am vocatie de insingurata.Sunt departe de familia mea,platind,uneori,un pret prea mare pentru libertate,pentru faptul ca pot calatori,ca am lumea mea,desi nu ma pot integra in ea.Ca un stranier intr-o echipa fantastica…
…Intr-o zi din vara anului trecut m-am aflat pe plaja Marii Nordului. Singura, traind cu intensitate si egoism fiecare clipa , sedimentand in mine fluxul, caldura si mirosul nisipului,scufundndu-ma in apa ca intr-un botez.
Gandurile mele isi regaseau bucuriile primare,simturile se desteptau dupa multa vreme in care se lasau la dospit. Mi-as fi dorit sa ofer cuiva sentimentul pe care-l traiam.
Priveam, pe furis, familiile sau perechile de indragostiti care ma inconjurau. Pareau ca se bucura de cu totul altfel de lucruri decat mine. Oare care erau?
La un moment dat, langa mine si-a asezat sezlongul un tanar, care a adormit aproape instantaneu ,dupa ce mi-a aruncat cateva priviri bumerang.Se pare ca viata de noapte ramasese numai pentru mine o enigma…
Doua fetite au ramas surprinse, urmarindu-ma in apa,ca nu le vorbesc limba,iar cand ma chinuiam sa o fac , eram atat de caraghioasa. Ma incadrau in limita de varsta 1-5 ani , dupa balivernele pe care le indrugam,asa ca ne-am jucat putin de-a delfini – pentru ca nu trebuia sa vorbesc -, apoi una dintre ele mi-a adus o steluta de mare.O am si acum.
Un tata impreuna cu fiul inaltau zmeie pilotandu-le cu abilitate. Un cuplu „mascat” in scafandri plonja spre adancuri.
Simteam nevoia sa citesc.Apoi,mi se parea ca as putea rata ceva important care urma sa se intample. Viata ar fi putut trece pe langa mine fara s-o observ. Sa fie doamna cu costum roz,care se indrepta spre minicortul care o proteja de soare si nisip?Sa fie domnul care iesea din apa,semanand cu o soba de teracota?Sa fie micutul preocupat de imensa sticla de lapte?Asteptam acel amanunt, quelque chose-ul care sa le lege pe toate. Sub care chip si cum va arata?
Am abandonat cartea. Fiecare scena traita mi se parea intensa,reala si totusi atat de fantastica.In primul rand pentru ca nu faceam parte din acel tablou. Eram ca o pata care nu-si gasea locul.Aveam nerabdarea unui hot care vrea sa fure si sa fuga.Nu ma puteam opri din spionat.E clar, nu eram eu.
Tanarul lovit de narcolepsie de langa mine dadea semna de trezire. M-am hotarat sa plec.Precipitat.O clipa mi-a trecut prin minte ca produc barbatilor un puternic efect de somnolenta,asemenea unui ceai de musetel (sau de tei?).Am zambit ca pentru mine.
Desteptat din vis,tanarul – bronzat numai pe un obraz- m-a intrebat clasic cat e ceasul. I-am raspuns. Surprins de accentul meu,intrebarile curgeau ca un torent (unde le tinuse pana atunci?),iar eu simteam nevoia de a fugi.M-a intrebat daca nu vorbesc italiana,germana sau franceza.
Numai engleza.Am ridicat din umeri si am plecat.Tabloul continua sa existe si fara mine.Chipurile din jurul meu ma salutau .Aveam sa le revad vreodata…in afara visurilor?
Seara am plecat din pensiunea unde statusem spre alt oras.Schimband amabilitati cu patronul pensiunii ne-am oferit unul altuia cartile de vizita.Atunci,
pe usa de la intrare a dat buzna tanarul adormit – bronzat ,de data asta,pe ambii obraji.S-a oprit langa noi mirat ,spunand ceva de destin, continuandu-si tirul intrebarilor.Flatant.Magulitor.Obositor.
O despartire ciudata.Am intors capul din masina in care ma aflam.Cei doi barbati stateau tacuti in prag,petrecandu-ma.M-am indreptat spre un alt tablou. Nici acolo n-am prins culoare,contur,evadand la un moment dat . Nu imi doream sa fac parte din acea viata . Era ceva perfect. E ca si cum as fi venti dintr-o culoare inchisa si m-as fi trezit intr-un roz ,asemenea costumului doamnei din cort. Fara nici o tranzitie.Un gri macar…
… Dupa opt luni telefonul m-a intors in visul unei zile de vara.La celalalt capat , o voce necunoscuta,intr-o engleza greoaie, ma convingea de realitatea ce-o traisem:,,Eu sunt,cel de pe plaja.Care am adormit langa tine.Am luat numarul de telefon din cartea de vizita pe care ai lasat-o directorului de hotel.Cum ce-am facut in acest timp?Am invatat engleza …”

cea mai penibila intamplare de pana acum

[Location: Alice Monica's computer

Type: Microsoft Word 97-2003 Document

Created: 12 octombrie 2002 13:09:00]

Cea mai penibila intamplare de pana acum am trait-o acum un an la inceputul iernii.Tocmai trecuse balul bobcilor, la care ma imbracasem, pe sub pantaloni, cu niste jartiere,fiindca nu-mi gasisem dresurile;la venirea acasa mi-am trantit jartierele pe scaun si deasupra lor un hanorac si tot felul de haine.In zilele urmatoare aveam meditatii la matematica cu un profesor destul de in varsta care ma stia de mica si,cum afara era foarte frig, m-am infofolit bine si mi-am pus si hanoracul de pe scaun;ajunsa la meditatie, mi-am dat jos hanoracul fara sa observ cum pe podea se prelinsese jartiera neagra cu danteluta de la bal.Mai penibil decat intamplarea in sine a fost dialogul avut cu domnul profesor,care uitandu-se in jos si frecandu-si barbia mi-a spus:”Ti-a …cazut ceva …pe jos”,cand m-am uitat m-a cuprins o rusine imensa ,o dorinta de a intra in pamant si o speranta ca visez si l-am intrebat uimita:”Sunteti sigur ca e a mea?”(de parca putea fi a lui!!!),dumnealui raspunse usor nedumerit:”Pai…a cazut de la tine…”.Pesemne ca nu mai gandeam prea limpede din moment ce m-am hotarat sa salvez situatia cu replica: “Ah!Probabil,… am avut astazi sportul” (!!!!)si am ridicat jartiera ,bagand-o ,in ghiozdan.Nu vreau sa ma gandesc ce si-a imaginat bietul om,ca avem un profesor mai pervers la sport,ca invatam dansuri la bara…dar abia dupa ce am plecat acasa mi-am dat seama ce tampenii i-am putut zice,in loc sa las situatia asa cum era.De atunci de fiecare data cand imi amintesc sau povestesc cuiva, nu pot sa nu pufnesc in ras,iar domn’ profesor …e un om prea inteligent ca sa-l preocupe hainele sau ma rog lenjeria elevilor sai.