casele nationalizate

[Location: David's computer



Type: Microsoft Word 97-2003 Document



Created; 1 decembrie 2006 19:30:00]


CASELE NATIONALIZATE


Noua putere instalata dupa 1946 a decis sa confiste “in numele poporului” toate proprietatile clasei “chiaburilor exploatatori”. Daca in aceasta clasa au intrat initial proprietarii de fabrici si de mosii, in anii urmatori proprietatile imobiliare au devenit la randul lor dovezi incriminatoare. Printr-un decret dat in 1951 statul roman intra in posesia a mii de imobile in Bucuresti. Cat despre proprietarii, cei norocosi au fost lasati sa locuiasca mai departe in casele lor inghesuiti in una sau doua camere iar cei “suspecti” au ajuns la inchisoare.
Imobilele nationalizate au fost, bineinteles, trecute “in folosul poporului” ceea ce a insemnat ca vilele din zonele centrale au devenit locuinte ale demnitarilor iar casele care nu prezentau nici un interes pentru noii reprezentanti ai puterii au fost populate cu chiriasi proveniti din zonele periferice ale orasului sau de la tara (planurile de urbanizare si industrializare masiva a tarii implicau mutarea unui numar considerabil de muncitori necalificati cat mai aproape de santiere).

Cu timpul, unii dintre chiriasi au plecat sau au decedat iar locul lor a fost luat de familii care au fortat intrarea si au ramas in imobile fara forme legale (uneori insisi acesti locatari nu au nici un fel de acte).

Dupa 1990 din nou dreptatea se cerea facuta. Fostii proprietari au primit dreptul de a-si revendica proprietatile si, uneori mai usor, alteori cu un ocol la Strasbourg unii (aproximativ 10%) reusesc treptat sa reintre in vechile lor case. Pana ca fostii proprietari sa reintre in casele lor acestea au ramas ale nimanui: chiriasii, asteptand mereu sa fie evacuati, traiesc de 16 ani intr-un provizorat in care nici un fel de reparatii nu-si mai au rostul, statul nu se preocupa de proprietati care ii vor mai apartine pentru o prea scurta perioada de timp.
In prezent, Romania a ramas singurul stat din blocul fost comunist, care nu a retrocedat in totalitate imobilele si terenurile nationalizate.

Comunitatea din jurul acestei probleme e alcatuita din trei categorii de oameni:

* proprietarii: insisi cei care au fost evacuati,
reimproprietariti la o varsta inaintata sau mostenitorii
acestora.
* chiriasi: in marea lor majoritate oameni care nu-si permit
sa inchirieze sau sa cumpere o locuinta la pretul pietei
imobiliare si au ramas chiar si dupa 1990 chiriasi ai statului
in speranta ca vor putea cumpara locuintele respective. Unii
dintre acestia, totusi, au cumparat casele de la stat –
problema devine si mai complicata pentru ca statul nu avea
dreptul sa vanda proprietati aflate in litigiu.
* cea de-a treia categorie este cea a profesionistilor implicati:
avocati, judecatori, reprezentanti ai administratiei locale


Problema care ne-a interesat ca punct de pornire este efectul pe care neimplicarea si refuzul statului roman de a rezolva situatia caselor nationalizate il are asupra comunitatii: conflictul direct intre cele doua categorii de oameni defavorizati in egala masura – proprietarii si chiriasii.
Documentandu-ne, am descoperit ca, inafara aspectelor legale, conflictul dintre proprietari, chiriasi si stat ridica probleme umane:

* legatura emotionala cu un spatiu ca principal
argument al dreptului la proprietate; atat proprietarii
evacuati in anii '50 cat
si chiriasii, care au locuit intre 10 si 50 de ani in aceste case,
simt ca au asupra acestora un drept inatacabil – cel al
atasamentului.”M-am nascut aici” este un argument pe care
ambele parti il pot enunta deseori.
* nuantele absurde ale justitiei – unui fost proprietar i s-a
demonstrat ca terenul pe care il revendica nu exista; un altul a
trebuit sa demonstreze ca este el insusi (“greselile” facute de
functionarii statului comunist au facut uneori imposibila
clarificarea actelor)
* existenta unei clase largi de oameni carora “li se da si li se
ia” -
oameni insuficient educati pentru a putea beneficia de drepturile
lor, insuficient calificati pentru a-si asigura un trai decent,
oameni dezradacinati din mediul lor pentru a fi plantati in orase
unde nu se pot adapta – un caz elocvent este cel al doamnei S.C.,
care s-a mutat cu familia pe trotuarul din fata casei din care
fusese evacuata; doamna S.C. traieste de 30 de ani in Bucuresti
dar nu cunoaste orasul decat pe o raza de maxim 5km in jurul
locuintei sale. Nefiind capabila sa inteleaga sistemul in care
traieste doamna S.C. asteapta, pana la urma, o minune -
“Ceausescu mi-a dat casa, acum poate o sa-mi dea Dumnezeu”.
* viata in provizorat.