monolog_din_helge

[Location: Alice Monica's computer

Type: Microsoft Word 97-2003 Document

Created: 5 august 2006 21:29:00]

TINA
Fiecare zi e la fel ca fiecare zi, plină de beznă şi de mine. Aştept. Să se întâmple ceva, ceva mai mare decât pot eu să-mi închipui, ceva care să schimbe totul, să bubuie. Aştept o surpriză. Un cutremur, decernarea premiilor Nobel, mamă Doamne, orice. Aştept eu, am aşa un sentiment de aşteptare în burtă, şi nu se întâmplă nimic. Şi fiecare zi începe totuşi cu poştaşul care spune: „Nimic pentru dumneavoastră.”
Acum câteva săptămâni a venit iubirea, într-o seară a venit, când nu voiam nimic, în afară de să stau într-o cafenea şi să beau un tonic. O fanfară cânta cântece lente, şi eu mă uitam în jur, în copacii care păreau să-şi iţească spre mine mugurii identici, şi sub ei l-am văzut pe băiat. Cu o piele făcută din materiale ciudate, maronii, cu păr moale şi ochi la fel. Şi inima m-a durut, fiindcă arăta totuşi atât de frumos. Am vorbit unul pe lângă altul în engleză. Ce fusese înainte nu mai era valabil, doar băaitul şi cu mine, ne-am dus acasă. În braţele mele un om cald, ca un pui de animal se simţea, să mănânci pielea de pe el, fiindcă de vorbit nu era nevoie. Nu e niciodată nevoie. Nici nu trebuie să ştii nimic despre el, că neînţelegerile apar numai prin cuvinte, mă gândeam eu în ziua de după noaptea aia şi mă gândeam la el în fiecare minut. Visam. Visam o viaţă în tăcere într-o ţară străină, cu el. Tot restul nu mai era important.

TINA
Şi stătea în locuinţa mea. Şi se uita la mine. Era frumos. Şi? Tot punea mâna pe mine, tot mereu. Într-una punea mâna pe mine. Încă mai merge. E doar un om care pune mâna pe mine. Pielea rămânea rece şi gândurile mele erau în ceva gol. Am încercat să vorbesc, dar nu mergea, din cauza limbii sau fiindcă nu era nimic de spus, pe urmă s-a ridicat şi-a plecat.

TINA
Iubirea închide uşa. Copacii sunt din nou aici, şi trece şi un poştaş. El şopteşte: Pentru dumneavoastră nu am nimic.

TINA
Ştii ce se întâmplă când ajung acasă? Nimic nu se-ntâmplă. Umblu prin casă şi nu are nici o importanţă cum arăt. Mobilele cele frumoase nu-mi dau nici o atenţie. Mă uit pe fereastră. Mă ung cu cremă, îmi fac ceva de mâncare, îmi iau mâncarea în pat şi ştiu cum o să mă scol mâine dimineaşă, cum o să iau micul dejun în pat, şi drumul până la serviciu, şi pe ăla îl ştiu. Cunosc deja toate astea, fiecare pas, fiecare frază, pe care o spun peste zi.

TINA
Cu câţiva ani în urmă, Marea Baltică era pentru mine cea mai mare mare din lume, era de fapt lumea şi, în felul ăsta, tot ceea ce n-aş fi avut niciodată. O călătorie până acolo părea ca o călătorie în America, la fel de departe, într-o ţară lăudată. Am ajuns acolo la ceasul când ziua se pregăteşte să meargă la culcare. Marea, în lumină, cu valuri mărunte, care sună ca uleiul de plajă, produce zgomote supărătoare. Vrea să doarmă, nu să se holbeze careva la ea. Şi tot timpul sunt acolo unii care se holbează. Şed şi se holbează, nici unul nu ştie de ce, la marea care ar vrea atât de mult să se culce. Ea e neagră, argintie, roşie şi mai ales arată ca şi când nu s-ar termina nicăieri, nici n-ar începe, nesfârşită ca universul. Şi poate că oamenii bănuiesc că există ceva, care e mai mare ca ei şi care prin asta îi consolează, când stau ei aşa şi se uită. Undeva, acolo unde ochiul meu era prea slab ca să mai ajungă, începea libertatea, care se numea Amsterdam şi Zürich. Pe toate plajele din lume sunt oameni care stau şi se uită la mare, de sus arată ca nişte furnici, un tiv negru înainte să înceapă albastrul. Milioane de oameni care stau şi se uită la mare şi se gândesc la infinit, la chinurile iubirii, se gândesc la sfârşit, se gândesc la ţări îndepărtate, se gândesc, ar trebuie să trăiesc pe malul mării, ar trebui să călătoresc, ar trebui să trăiesc altfel. Milioane de oameni sunt vrăjiţi de mare. Înţeleg, pentru scurt timp. Înţeleg cât îi e de indeferent lumii , dacă ei îşi irosesc viaţa sau nu. Marea, care tot aici o să fie, mai târziu. Şi timp de o clipă au aşa o idee sau o consolare sau se găndesc mâine, mâine am să schimb totul. Aşa gândesc oamenii atunci când se uită la mare, gânduri scurte, mici, despre ceva, care e mult mai mare decât ei, şi gândurile se transformă în aer şi ploaie şi cad în mare, sunt duse de acolo, şi oamenii se ridică, uită şi nu mai au decât aşa, un dor, atunci când sunt iar departe de ea. Dar de ce anume, asta nu le mai vine în minte.

TINA
Noaptea în care am vrut să mor nu era foarte întunecată, nici luminoasă, era spălăcită aşa cum e totul în acea jumătate a anului, care e rezervată morţii. Aproape ca prin somn m-am văzut sculându-mă, îmbrăcând copilul, ducându-l la creşă, ducându-mă la birou, mâncând în pauza de prânz paste instant şi vorbind la telefon cu oameni care chiar şi când îţi spun cât e ceasul sunt deja minciună. Am stat întinsă, fără să mă mişc, cu ochii închişi, cu sufletul închis şi simţindu-mă deja într-o stare de moarte. Aşa ar fi, dacă nu ar mai trebui să iei decizii, să nu trebuiască să mai fii răspunzătoare pentru viaţa ta, să zaci. Era o mare pace, şi ziua, în care am vrut să mor, era una bună. Zăceam în patul meu şi voiam să încep să cobor, când un mic batracian mi-a sărit în pat şi, în ciuda faptului că avea un picior de lemn, a început să danseze. Râdea şi cânta. Acum avem şi covoare de mărimea camerei, am spus eu, şi eu am zdrobit animalul ăla jalnic şi am reluat pregătirile pentru moarte.

TINA
De ce nu ne-a spus nimeni la naştere ce fel de job o să avem aici, în rest, ăştia îţi zic toate tâmpeniile posibile, cu ce să te îmbraci, cum să te hrăneşti şi cum să treci strada. De ce dracu nu există un rege, care să le explice la toţi nou-născuţii înainte de naştere despre ce e vorba. Dragă micuţule, peste câteva zile o să vii pe lume, misiunea ta o să fie să devii instalator, să faci un copil şi să-ţi amenajezi o groapă pentru resturile menajere biodegradabile. Nu cumva să încerci să vrei mai mult, altfel te fac eu să-ţi piară cheful.