[Location: Vera's computer
Type: Rich Text Format Document
Created: 3 septembrie 2004 00:29:24]
BREATHE. COLIBIŢA 2004.
“Those are a few of my favourite things”. Whist, biliard, renz. Jazz, coloana de la fight club, şi un pick-up şi viniluri cu jesus christ superstar. În acest context, voi vorbi despre Colibiţa şi despre work-shop-ul coordonat de R. Lewitov1 şi de N. Mandea2. So: fără pretenţii şi absolut relaxat 6 oameni- 6 texte3, fiecare pe povestea lui şi cu mijloacele lui, le-am citit la sfârşit în faţa unui public restrâns şi ne-am bucurat auzind că s-au bucurat să le asculte şi că vor să le adune într-o carte. Ne-am bucurat şi când au înţeles ce am înţeles noi din întâlnirea cu R.Lewitov, şi anume- ce am făcut noi nu e literatură şi nu se sfârşeşte când a ajuns pe hârtie, ci de-abia acolo începe aventura transformării în spectacol. Că asta e o etapă dintr-un proces, că e important să nu mai tratăm textul ca pe un produs final, ci ca pe un pas spre spectacol. Textul ca acţiune, deci.
Dincolo de asta- Alexandrion, palincă, ciocolată şi warm-ups dimineaţa de la 11. Încerci să scrii ceva care te reprezintă, şi s-o faci viu. Încerci să afli totul de la personajele tale, să le întrebi chestii, să le povesteşti chestii, să le provoci. Încerci să înţelegi ce înseamnă miză, negociere, dialog, ce înseamnă că a vorbi nu e egal automat cu a acţiona, şi mai ales încerci să înţelegi... “de ce cântăm noi acest cântec”. Încerci să înţelegi ce ai de arătat prin ce scrii, şi ce ai de spus prin ce scrii, şi de ce vrei să spui asta, şi cui, şi de ce eşti aici şi nu pe litoral, la mamaia, făcând poze sub un palmier şi o maimuţă. Toate astea se transformă, la un moment dat, în întrebări, şi cu cât mai multe întrebări îţi pui, şi apoi cu cât mai multe întrebări le pui personajelor... pam!, apare textul. Şi scrii un text curăţat de artificii, text despre exact problemele de care te dai cu capul tu, în viaţa asta, şi nu în alta, exact pe limba ta, exact atât de urâte sau frumoase precum eşti. Foarte simplu. Ei, cam ăsta era aerul de la Colibiţa. Aer curat, în sfârşit. A se înţelege prin cuvintele “aer curat, în sfârşit” exact ceea ce am vrut să spun- şi anume că, deşi uneori ai impresia că o să vomiţi din cauza tuturor mega-pretenţiilor culturale ale unor dinozauri care nu mai pot spune nimic, dar au nume grele, deci după atâta aer greu, e extraordinar să respiri, în sfârsit, şi aer curat. Asta am făcut 10 zile, şi sper că întâlniri de felul ăsta se vor întâmpla cât mai des.
VERA ION
1Roberta Lewitov, regizor, bursier Fulbright, cea care ne-a dezmorţit din amorţeală încă din primăvară
2Nicolae Mandea, lector univ., catedra regie teatru, UNATC, cel care menţine dezmorţeala dezmorţită, fie vară, fie iarnă
3Ioana Paun, Ioana Leca, Vera Ion, Radu Popescu (regie teatru anul II), Ioana Moldovan (teatrologie, anul III), Bogdan Georgescu ( regie teatru anul III), cu textele- “Head”, “Sam+Poppy=”, “Red Bull”, “Povestea unui ceas”, “Diagnostic”, “Romania. Te pup!”
marți, 13 ianuarie 2009
printumic
[Location: Vera's computer
Type: Microsoft Word 97-2003 Document
Created: 30 aprilie 2003 16:53:00 ]
Scena 1. Se trage cortina. Pe scenă sunt două scaune. Pe unul stă George, pe celălalt stă Barna. Scaunele sunt cam la 3 metri unul de altul. George şi Barna nu îşi vorbesc, nu se privesc (decât puţin, cu coada ochiului, fiecare făcând eforturi vizibile de a nu fi observat de celălalt ).
Întuneric.
Scena 2. Andreea, Smaranda, Catinca, Alina sunt întinse pe jos, cu spatele. Muzică. Încep să se trezească- mai întâi o mână, apoi cealaltă, se ridică, se întind, se întorc. Sunt nişte flori foarte cochete, foarte pisicoase, foarte fresh. Se aranjează, se privesc, se bucură de fiecare mânuţă şi de fiecare picioruş şi de fiecare degeţel. Pe această “aranjare” a lor, intră Barna. Trece printre ele, le priveşte, se opreşte la Andreea.
FLOAREA: De-abia m-am trezit… Sunt îngrozitor de neprezentabilă…
FLORILE: Neprezentabile…
MICUL PRINŢ: Dar sunteţi atât de frumoasă!
FLORILE: Nu-i aşa?
FLOAREA: Şi m-am născut o dată cu soarele!
FLORILE: Daaaaaaaaaaa…
FLOAREA: Ce mă fac dacă vin tigrii?
MICUL PRINŢ: Pe planeta mea nu există tigri. Şi apoi, tigrii nu mănâncă iarbă.
TOATE ( sărind în picioare ) : Eu nu sunt o iarbă…
MICUL PRINŢ: Iertaţi-mă.
FLOAREA: Nu-mi pasă de tigri. Am patru spini cu care să mă apăr. Aş vrea să mă feresc însă de curenţii de aer. ( Celelalte flori sunt deja înapoi jos. ) Să faceţi bine să-mi aduceţi un glob de sticlă. Trebuie să fiu protejată. ( El s-a dus după glob. Îl opreşte- schimbare. ) M-am purtat ca o proastă. Ei bine, da, te iubesc. Te rog să mă ierţi. Nu sunt chiar atât de răcită. Aerul proaspăt al nopţii are să-mi priască. Eu sunt o floare…
Întuneric
Scena 3. Scena goală. Intră George, cu un scaun. Îl pune pe scenă, se aşează pe el.
GEORGE: Oamenilor mari le plac cifrele.
Intră Smaranda cu un scaun. Îl pune, se aşează.
SMARANDA: Când vorbesc despre un nou prieten, ei niciodată nu întreabă:
( Intră Catinca, are un scaun, îl pune pe scenă, se aşează ) Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac lui mai mult?
CATINCA: Dar câţi ani are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui? ( Pe replica ei, George iese. Intră Alina, cu un scaun. Îl lasă undeva în stânga scenei- primul plan- şi se aşează în locul lui George, grăbită fiind să le spună celorlalţi ceva. )
ALINA: Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la fereastră, cu porumbei pe acoperiş… ( SMARANDA şi CATINCA nu au absolut nici o reacţie. Blanc total. )
CATINCA: Am văzut o casă care costă 100.000 de dolari. ( Pe replica ei intră şi George, cu un calculator micuţ în mână. Intră socotind. )
TOŢI ( În afară de G. ) – reacţie la ce a zis Catinca- “Aaaa”, “Oooo”…
( George mai rămâne un timp, calculând. Apoi are şi el reacţie- “Aaa…”. Se opreşte în dreptul Alinei, care i-a furat scaunul. )
GEORGE: Aaa, iată un supus! ( O dă la o parte pe Alina de pe scaun şi se aşează. Smaranda e lângă el. )
SMARANDA: Iată un admirator!
GEORGE: Eu sunt un rege!
ALINA: Eu beau! ( O dă la o parte pe CATINCA de pe scaun.)
CATINCA: Eu, în 54 de ani de când mă aflu pe planeta asta, n-am fost deranjată decât de trei ori. Prima oară, acum 22 de ani…
GEORGE ( către Alina ) : Datina la curte nu îngăduie să caşti când e regele de faţă.
ALINA: Nu pot să dorm. Eu beau.
GEORGE: Atunci cască. ( Alina nu cască. ) E o poruncă! ( Ţipă la ea- Alina se sperie şi se ridică în picioare, fără să-şi dea seama. Catinca se aşează repede în locul ei. )
CATINCA: Acum 22 de ani m-a deranjat un cărăbuş. A picat aşa, Dumnezeu ştie de unde. A doua oară, acum 11 ani, am fost deranjată din cauza unei crize de reumatism. Eu nu fac mişcare. Eu sunt un om serios.
SMARANDA ( către GEORGE ) : Loveşte-ţi palmele una de alta. ( George aplaudă. Smaranda se ridică în picioare şi face o plecăciune. Alina se aşează în locul ei. )
GEORGE ( furios, către Alina, care râdea de el ) Îţi poruncesc să bei!
ALINA: Beau.
GEORGE: De ce bei?
ALINA: Ca să uit.
GEORGE: Ce să uiţi?
ALINA: Că mi-e ruşine.
GEORGE: De ce ţi-e ruşine?
ALINA: Mi-e ruşine că beau.
( Ieşirea se face pe replicile astea. Ies toţi. Rămâne scaunul cu care a intrat Alina, şi pe care l-a lăsat în stânga. Secvenţa cu scaunul e aşa: Scaunul e întors cu spatele la public.La replica “Eu sunt un om serios”, intră Micul Prinţ, se aşează în spatele scaunului. Publicul nu îl va vedea decât eventual în momentul în care începe să deseneze şi să lipească foi de hârtie pe speteaza scaunului – astfel încât să se vadă ce e desenat. Nu se vede atât Micul Prinţ, cât multe foi împrăştiindu-se în stânga şi în dreapta şi răsărind din spatele scaunului. Pe ultima foaie e desenată o stea.)
MICUL PRINŢ ( din spatele scaunului, după ce au ieşit toţi ) : Dacă te-ai îndrăgostit de o floare care se găseşte pe o stea, ţi-a drag, noaptea, să te uiţi pe cer. Toate stelele sunt înflorite.
Întuneric.
Scena 4. Pe scenă e George, înconjurat de foarte multe foi. Desenează febril, mult, se aude muzică, la un moment dat se aude o voce de radio.
VOCEA: Şerpii boa îşi înghit prada dintr-o dată, fără s-o mai mestece. Pe urmă, nu mai sunt în stare să se mişte şi dorm într-una, timp de şase luni, cât ţine mistuitul.
George desenează şi mai febril, emoţionat, agitat, deja nu mai desenează pe hârtii, ci direct în aer. Când termină desenul ( în aer ), se uită în culise, face semn cuiva. Din dreapta ( direcţia în care face semn ) intră Catinca, iar din stânga intră Smaranda,în acelaşi timp cu ea. Catinca are în mână o ţigară neaprinsă, Smaranda are o pălărie. George îi arată desenul Catincăi. Aşteaptă reacţia. E gata să o prindă pe Catinca în braţe, dacă leşină. Catinca nu are nici o reacţie.
GEORGE: Nu vă sperie foarte tare desenul meu? Un şarpe boa care a înghiţit un elefant!
Catinca “trage un fum” din ţigara neaprinsă. Ea şi Smaranda se apropie foarte mult de George. Catinca mimează că suflă fum.
SMARANDA ( suflând fum adevărat de ţigară ) : De ce m-ar speria o pălărie desenată? ( Îi pune lui George pălăria ei pe cap.)
Întuneric.
Scena 5. Pe scenă e întinsă o pânză cam de o jumătate de metru lăţime. ( Întinsă nu pe jos, ci perpendicular pe scenă ). În dreapta, Micul Prinţ, care va asista la tot spectacolul. Din spatele pânzei apare o păpuşă ( din aceea care se pune pe mână ca o mănuşă ). Muzică. Apare şi a doua păpuşă. Relaţie între ele, joc. Una pleacă, cealaltă suferă. Cealaltă se întoarce, prima îi întoarce spatele. Cea care a fugit o sărută, prima îi dă una în cap. Apoi se îmbrăţişează, apoi iar se bat. Micul Prinţ reacţionează la jocul lor, strigă, face galerie, se supără, se bucură. La un moment dat, intră George. Se uită la păpuşi. Ia una dintre ele şi o aruncă. Rămâne o mână dezorientată. Se opreşte muzica. George sărută mâna ( e foarte sigur pe el, dandy, cuceritor.) Pânza cade. Alina se ridică în picioare, emoţionată, şi îi sare de gât. Aruncă cealaltă păpuşă. Iese împreună cu George. Micul Prinţ culege păpuşa de pe jos. Se uită la ea, o întoarce pe toate părţile, o pune pe mână.
MICUL PRINŢ ( către păpuşă ): Bună seara. ( răspunde, cu vocea schimbată, ca din partea păpuşii ) Bună seara. ( El ) Pe ce planetă am ajuns? ( Păpuşa ) Pe pământ. Ai ajuns pe pământ. ( El ) Priveşte la planeta mea! E chiar deasupra noastră. ( ( Păpuşa ) E frumoasă. ( El ) Eşti un animal ciudat. Subţire ca un deget… ( Păpuşa ) Sunt însă mai puternic decât degetul unui rege. Pe acela, pe care-l ating eu, îl redau pământului din care a ieşit. Aş putea să te ajut într-o zi, dacă-ţi pare rău după planeta ta.
Întuneric.
Scena 6. Pe scenă sunt florile, întinse, cu spatele la public. Toate ridică, încet, foarte încet ( şi sincron ) câte o floare. Se aude, pe bandă, un vânt foarte puternic. Florile se mişcă uşor pe vânt. Intră Micul Prinţ.
MICUL PRINŢ: Bună seara.
FLORILE: Bună seara.
MICUL PRINŢ: Cine sunteţi voi?
FLORILE: Noi suntem florile.
MICUL PRINŢ: Vai! Mă credeam înavuţit cu o floare fără de seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. ( Pe replica lui, mâinile au coborât. S-au ridicat fără flori şi cu pumnul strâns. Pumnul se deschide şi cad foarte multe petale. )
Întuneric.
Scena 7. Pe scenă sunt două scaune. Pe unul stă George, pe celălalt stă Barna. Scaunele sunt mult mai aproape decât în prima scenă. Relaţia dintre cei doi e cu totul alta. Stau degajat, se privesc. Ca şi cum până acum au vorbit.
Întuneric.
Scena 8. Pe scenă e o masă. Aşezaţi la ea- Catinca, George, Smaranda. Pe masă, o vază cu o floare. Un vas cu monezi. George vine cu bani. Catinca şi George se privesc. Moment de tăcere. Se privesc în ochi. Ea îi spune ceva ( pe mut ). Ca să iasă bine, trebuie să muşte mai mult cuvintele, să le spună mai răspicat. Replicile nu trebuie să fie lungi şi nu trebuie să fie dramatice, gen familie cu probleme. Trebuie ceva de genul:
CAT: “Auzi, ochelaristule, dacă mai vii la mine cu bani din ăştia, o să zbori de aici.”
G: “ Numai paraşutele zboară, draga mea, ştii lucrul ăsta mai bine decât mine. Paraşuto!”
CAT: “Ochelaristule!”
G: “Paraşuto!”
CAT: “Ochelaristule!” şi tot aşa. Trec prin toate registrele de enervare şi furie. Cât durează momentul cu muzica, rămân privindu-se în ochi. Nu în stop-cadru, ci doar privindu-se atât de intens şi cu ură, încât ai impresia că o să izbucnească în orice moment.
Smaranda a ajuns în faţă, cu floarea. Se joacă cu ea. În clipa în care se ridică în picioare, începe muzica. Intră Barna şi Andreea. Câteva secunde de dans. George şi Catinca se privesc în ochi. George ia vasul cu monezi şi îl trânteşte. Se opreşte muzica. Smaranda se sperie şi fuge. Andreea se sperie şi fuge. Barna dă să plece, Catinca îl opreşte.George pleacă spre dreapta. Rămâne acolo, aproape de ieşire, cu spatele la Catinca. Din culise iese o mână care îi întinde o jachetă. Pe dialogul Vulpe-Micul Prinţ, G. merge spre Catinca încet, cu spatele, îmbrăcând jacheta. La ultima replică a Catincăi, a ajuns lângă ea. Cat. ştie că G. se apropie, ştie că în clipa în care va fi lângă ea, nu va mai putea vorbi cu Micul Prinţ. Paşii lui George sunt punctaţi de un sunet din culise. Poate ar mai avea să-i spună încă de o sută de ori mai multe lucruri decât reuşeşte.
C.: Bună ziua.
B.: Bună ziua. Cine eşti tu? Eşti tare frumoasă.
C.: Sunt o vulpe.
B. : Vino să te joci cu mine. Sunt atât de trist…
C. : Nu pot să mă joc cu tine. Nu sunt îmblânzită.
B: Ce înseamnă “a îmblânzi”?
C. : Înseamnă “a-ţi crea legături”.
B. : A-ţi crea legături?
C. : Desigur. Tu nu eşti pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul.
B. : Încep să înţeleg. E undeva o floare… Mi se pare că m-a îmblânzit..
C. : Se prea poate… Pe pământ întâlneşti tot soiul de lucruri.
B. : O, dar nu e pe pământ.
C. : Pe altă planetă?
B. : Da.
C. : Te rog, îmblânzeşte-mă. Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.
B. : Ce trebuie să fac?
C. : La început, vei sta departe de mine, uite aşa. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine… ( George e lângă C. Se întoarce brusc cu faţa la ea. Catinca tace. George îi oferă braţul. Catinca îl ia de braţ. Ies împreună prin stânga. George stinge lumina.)
Întuneric. Se aude sunetul monezilor din vas. Se aud acorduri de vioară. Se aud sunete rupte, fluierat, fâşâit, un ritm. Flash de lanternă pe faţa Alinei: “ Planeta de pe care venea micul prinţ era asteroidul B-612.” Flash de lanternă pe faţa Smarandei: “ Când ajunse pe pământ, se miră foarte mult. ” Toţi ( în întuneric ) : “Ce planetă caraghioasă, se gândi el.” Flash pe faţa lui Barna :” Oamenii de pe meleagurile tale cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină şi tot nu găsesc ceea ce caută. Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare.” Flash pe faţa lui George. El mimează că vorbeşte, se aud vocile celorlalte fete : “ Nu din întâmplare, aşadar, în dimineaţa când te-am cunoscut, te plimbai de unul singur la mii de leghe depărtare de orice aşezare omenească! Te întorceai la locul căderii tale pe pământ!” Flash pe Andreea, care cântă la vioară. Se aude vocea lui George: “Nu pot să car cu mine trupul ăsta, a zis micul prinţ. E prea greu.” Flash pe faţa Smarandei: “ Te vei uita la stele, noaptea, a zis micul prinţ. Pentru tine, oricare dintre ele va fi steaua mea.” Flash pe faţa Catincăi : “ Va fi atât de frumos, a zis micul prinţ.”
Scena 9. Se aprinde lumina. Pe scenă, două scaune lipite unul de altul. Pe unul din ele stă George. Pe celălalt nu stă nimeni.
Type: Microsoft Word 97-2003 Document
Created: 30 aprilie 2003 16:53:00 ]
Scena 1. Se trage cortina. Pe scenă sunt două scaune. Pe unul stă George, pe celălalt stă Barna. Scaunele sunt cam la 3 metri unul de altul. George şi Barna nu îşi vorbesc, nu se privesc (decât puţin, cu coada ochiului, fiecare făcând eforturi vizibile de a nu fi observat de celălalt ).
Întuneric.
Scena 2. Andreea, Smaranda, Catinca, Alina sunt întinse pe jos, cu spatele. Muzică. Încep să se trezească- mai întâi o mână, apoi cealaltă, se ridică, se întind, se întorc. Sunt nişte flori foarte cochete, foarte pisicoase, foarte fresh. Se aranjează, se privesc, se bucură de fiecare mânuţă şi de fiecare picioruş şi de fiecare degeţel. Pe această “aranjare” a lor, intră Barna. Trece printre ele, le priveşte, se opreşte la Andreea.
FLOAREA: De-abia m-am trezit… Sunt îngrozitor de neprezentabilă…
FLORILE: Neprezentabile…
MICUL PRINŢ: Dar sunteţi atât de frumoasă!
FLORILE: Nu-i aşa?
FLOAREA: Şi m-am născut o dată cu soarele!
FLORILE: Daaaaaaaaaaa…
FLOAREA: Ce mă fac dacă vin tigrii?
MICUL PRINŢ: Pe planeta mea nu există tigri. Şi apoi, tigrii nu mănâncă iarbă.
TOATE ( sărind în picioare ) : Eu nu sunt o iarbă…
MICUL PRINŢ: Iertaţi-mă.
FLOAREA: Nu-mi pasă de tigri. Am patru spini cu care să mă apăr. Aş vrea să mă feresc însă de curenţii de aer. ( Celelalte flori sunt deja înapoi jos. ) Să faceţi bine să-mi aduceţi un glob de sticlă. Trebuie să fiu protejată. ( El s-a dus după glob. Îl opreşte- schimbare. ) M-am purtat ca o proastă. Ei bine, da, te iubesc. Te rog să mă ierţi. Nu sunt chiar atât de răcită. Aerul proaspăt al nopţii are să-mi priască. Eu sunt o floare…
Întuneric
Scena 3. Scena goală. Intră George, cu un scaun. Îl pune pe scenă, se aşează pe el.
GEORGE: Oamenilor mari le plac cifrele.
Intră Smaranda cu un scaun. Îl pune, se aşează.
SMARANDA: Când vorbesc despre un nou prieten, ei niciodată nu întreabă:
( Intră Catinca, are un scaun, îl pune pe scenă, se aşează ) Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac lui mai mult?
CATINCA: Dar câţi ani are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui? ( Pe replica ei, George iese. Intră Alina, cu un scaun. Îl lasă undeva în stânga scenei- primul plan- şi se aşează în locul lui George, grăbită fiind să le spună celorlalţi ceva. )
ALINA: Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la fereastră, cu porumbei pe acoperiş… ( SMARANDA şi CATINCA nu au absolut nici o reacţie. Blanc total. )
CATINCA: Am văzut o casă care costă 100.000 de dolari. ( Pe replica ei intră şi George, cu un calculator micuţ în mână. Intră socotind. )
TOŢI ( În afară de G. ) – reacţie la ce a zis Catinca- “Aaaa”, “Oooo”…
( George mai rămâne un timp, calculând. Apoi are şi el reacţie- “Aaa…”. Se opreşte în dreptul Alinei, care i-a furat scaunul. )
GEORGE: Aaa, iată un supus! ( O dă la o parte pe Alina de pe scaun şi se aşează. Smaranda e lângă el. )
SMARANDA: Iată un admirator!
GEORGE: Eu sunt un rege!
ALINA: Eu beau! ( O dă la o parte pe CATINCA de pe scaun.)
CATINCA: Eu, în 54 de ani de când mă aflu pe planeta asta, n-am fost deranjată decât de trei ori. Prima oară, acum 22 de ani…
GEORGE ( către Alina ) : Datina la curte nu îngăduie să caşti când e regele de faţă.
ALINA: Nu pot să dorm. Eu beau.
GEORGE: Atunci cască. ( Alina nu cască. ) E o poruncă! ( Ţipă la ea- Alina se sperie şi se ridică în picioare, fără să-şi dea seama. Catinca se aşează repede în locul ei. )
CATINCA: Acum 22 de ani m-a deranjat un cărăbuş. A picat aşa, Dumnezeu ştie de unde. A doua oară, acum 11 ani, am fost deranjată din cauza unei crize de reumatism. Eu nu fac mişcare. Eu sunt un om serios.
SMARANDA ( către GEORGE ) : Loveşte-ţi palmele una de alta. ( George aplaudă. Smaranda se ridică în picioare şi face o plecăciune. Alina se aşează în locul ei. )
GEORGE ( furios, către Alina, care râdea de el ) Îţi poruncesc să bei!
ALINA: Beau.
GEORGE: De ce bei?
ALINA: Ca să uit.
GEORGE: Ce să uiţi?
ALINA: Că mi-e ruşine.
GEORGE: De ce ţi-e ruşine?
ALINA: Mi-e ruşine că beau.
( Ieşirea se face pe replicile astea. Ies toţi. Rămâne scaunul cu care a intrat Alina, şi pe care l-a lăsat în stânga. Secvenţa cu scaunul e aşa: Scaunul e întors cu spatele la public.La replica “Eu sunt un om serios”, intră Micul Prinţ, se aşează în spatele scaunului. Publicul nu îl va vedea decât eventual în momentul în care începe să deseneze şi să lipească foi de hârtie pe speteaza scaunului – astfel încât să se vadă ce e desenat. Nu se vede atât Micul Prinţ, cât multe foi împrăştiindu-se în stânga şi în dreapta şi răsărind din spatele scaunului. Pe ultima foaie e desenată o stea.)
MICUL PRINŢ ( din spatele scaunului, după ce au ieşit toţi ) : Dacă te-ai îndrăgostit de o floare care se găseşte pe o stea, ţi-a drag, noaptea, să te uiţi pe cer. Toate stelele sunt înflorite.
Întuneric.
Scena 4. Pe scenă e George, înconjurat de foarte multe foi. Desenează febril, mult, se aude muzică, la un moment dat se aude o voce de radio.
VOCEA: Şerpii boa îşi înghit prada dintr-o dată, fără s-o mai mestece. Pe urmă, nu mai sunt în stare să se mişte şi dorm într-una, timp de şase luni, cât ţine mistuitul.
George desenează şi mai febril, emoţionat, agitat, deja nu mai desenează pe hârtii, ci direct în aer. Când termină desenul ( în aer ), se uită în culise, face semn cuiva. Din dreapta ( direcţia în care face semn ) intră Catinca, iar din stânga intră Smaranda,în acelaşi timp cu ea. Catinca are în mână o ţigară neaprinsă, Smaranda are o pălărie. George îi arată desenul Catincăi. Aşteaptă reacţia. E gata să o prindă pe Catinca în braţe, dacă leşină. Catinca nu are nici o reacţie.
GEORGE: Nu vă sperie foarte tare desenul meu? Un şarpe boa care a înghiţit un elefant!
Catinca “trage un fum” din ţigara neaprinsă. Ea şi Smaranda se apropie foarte mult de George. Catinca mimează că suflă fum.
SMARANDA ( suflând fum adevărat de ţigară ) : De ce m-ar speria o pălărie desenată? ( Îi pune lui George pălăria ei pe cap.)
Întuneric.
Scena 5. Pe scenă e întinsă o pânză cam de o jumătate de metru lăţime. ( Întinsă nu pe jos, ci perpendicular pe scenă ). În dreapta, Micul Prinţ, care va asista la tot spectacolul. Din spatele pânzei apare o păpuşă ( din aceea care se pune pe mână ca o mănuşă ). Muzică. Apare şi a doua păpuşă. Relaţie între ele, joc. Una pleacă, cealaltă suferă. Cealaltă se întoarce, prima îi întoarce spatele. Cea care a fugit o sărută, prima îi dă una în cap. Apoi se îmbrăţişează, apoi iar se bat. Micul Prinţ reacţionează la jocul lor, strigă, face galerie, se supără, se bucură. La un moment dat, intră George. Se uită la păpuşi. Ia una dintre ele şi o aruncă. Rămâne o mână dezorientată. Se opreşte muzica. George sărută mâna ( e foarte sigur pe el, dandy, cuceritor.) Pânza cade. Alina se ridică în picioare, emoţionată, şi îi sare de gât. Aruncă cealaltă păpuşă. Iese împreună cu George. Micul Prinţ culege păpuşa de pe jos. Se uită la ea, o întoarce pe toate părţile, o pune pe mână.
MICUL PRINŢ ( către păpuşă ): Bună seara. ( răspunde, cu vocea schimbată, ca din partea păpuşii ) Bună seara. ( El ) Pe ce planetă am ajuns? ( Păpuşa ) Pe pământ. Ai ajuns pe pământ. ( El ) Priveşte la planeta mea! E chiar deasupra noastră. ( ( Păpuşa ) E frumoasă. ( El ) Eşti un animal ciudat. Subţire ca un deget… ( Păpuşa ) Sunt însă mai puternic decât degetul unui rege. Pe acela, pe care-l ating eu, îl redau pământului din care a ieşit. Aş putea să te ajut într-o zi, dacă-ţi pare rău după planeta ta.
Întuneric.
Scena 6. Pe scenă sunt florile, întinse, cu spatele la public. Toate ridică, încet, foarte încet ( şi sincron ) câte o floare. Se aude, pe bandă, un vânt foarte puternic. Florile se mişcă uşor pe vânt. Intră Micul Prinţ.
MICUL PRINŢ: Bună seara.
FLORILE: Bună seara.
MICUL PRINŢ: Cine sunteţi voi?
FLORILE: Noi suntem florile.
MICUL PRINŢ: Vai! Mă credeam înavuţit cu o floare fără de seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. ( Pe replica lui, mâinile au coborât. S-au ridicat fără flori şi cu pumnul strâns. Pumnul se deschide şi cad foarte multe petale. )
Întuneric.
Scena 7. Pe scenă sunt două scaune. Pe unul stă George, pe celălalt stă Barna. Scaunele sunt mult mai aproape decât în prima scenă. Relaţia dintre cei doi e cu totul alta. Stau degajat, se privesc. Ca şi cum până acum au vorbit.
Întuneric.
Scena 8. Pe scenă e o masă. Aşezaţi la ea- Catinca, George, Smaranda. Pe masă, o vază cu o floare. Un vas cu monezi. George vine cu bani. Catinca şi George se privesc. Moment de tăcere. Se privesc în ochi. Ea îi spune ceva ( pe mut ). Ca să iasă bine, trebuie să muşte mai mult cuvintele, să le spună mai răspicat. Replicile nu trebuie să fie lungi şi nu trebuie să fie dramatice, gen familie cu probleme. Trebuie ceva de genul:
CAT: “Auzi, ochelaristule, dacă mai vii la mine cu bani din ăştia, o să zbori de aici.”
G: “ Numai paraşutele zboară, draga mea, ştii lucrul ăsta mai bine decât mine. Paraşuto!”
CAT: “Ochelaristule!”
G: “Paraşuto!”
CAT: “Ochelaristule!” şi tot aşa. Trec prin toate registrele de enervare şi furie. Cât durează momentul cu muzica, rămân privindu-se în ochi. Nu în stop-cadru, ci doar privindu-se atât de intens şi cu ură, încât ai impresia că o să izbucnească în orice moment.
Smaranda a ajuns în faţă, cu floarea. Se joacă cu ea. În clipa în care se ridică în picioare, începe muzica. Intră Barna şi Andreea. Câteva secunde de dans. George şi Catinca se privesc în ochi. George ia vasul cu monezi şi îl trânteşte. Se opreşte muzica. Smaranda se sperie şi fuge. Andreea se sperie şi fuge. Barna dă să plece, Catinca îl opreşte.George pleacă spre dreapta. Rămâne acolo, aproape de ieşire, cu spatele la Catinca. Din culise iese o mână care îi întinde o jachetă. Pe dialogul Vulpe-Micul Prinţ, G. merge spre Catinca încet, cu spatele, îmbrăcând jacheta. La ultima replică a Catincăi, a ajuns lângă ea. Cat. ştie că G. se apropie, ştie că în clipa în care va fi lângă ea, nu va mai putea vorbi cu Micul Prinţ. Paşii lui George sunt punctaţi de un sunet din culise. Poate ar mai avea să-i spună încă de o sută de ori mai multe lucruri decât reuşeşte.
C.: Bună ziua.
B.: Bună ziua. Cine eşti tu? Eşti tare frumoasă.
C.: Sunt o vulpe.
B. : Vino să te joci cu mine. Sunt atât de trist…
C. : Nu pot să mă joc cu tine. Nu sunt îmblânzită.
B: Ce înseamnă “a îmblânzi”?
C. : Înseamnă “a-ţi crea legături”.
B. : A-ţi crea legături?
C. : Desigur. Tu nu eşti pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul.
B. : Încep să înţeleg. E undeva o floare… Mi se pare că m-a îmblânzit..
C. : Se prea poate… Pe pământ întâlneşti tot soiul de lucruri.
B. : O, dar nu e pe pământ.
C. : Pe altă planetă?
B. : Da.
C. : Te rog, îmblânzeşte-mă. Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.
B. : Ce trebuie să fac?
C. : La început, vei sta departe de mine, uite aşa. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine… ( George e lângă C. Se întoarce brusc cu faţa la ea. Catinca tace. George îi oferă braţul. Catinca îl ia de braţ. Ies împreună prin stânga. George stinge lumina.)
Întuneric. Se aude sunetul monezilor din vas. Se aud acorduri de vioară. Se aud sunete rupte, fluierat, fâşâit, un ritm. Flash de lanternă pe faţa Alinei: “ Planeta de pe care venea micul prinţ era asteroidul B-612.” Flash de lanternă pe faţa Smarandei: “ Când ajunse pe pământ, se miră foarte mult. ” Toţi ( în întuneric ) : “Ce planetă caraghioasă, se gândi el.” Flash pe faţa lui Barna :” Oamenii de pe meleagurile tale cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină şi tot nu găsesc ceea ce caută. Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare.” Flash pe faţa lui George. El mimează că vorbeşte, se aud vocile celorlalte fete : “ Nu din întâmplare, aşadar, în dimineaţa când te-am cunoscut, te plimbai de unul singur la mii de leghe depărtare de orice aşezare omenească! Te întorceai la locul căderii tale pe pământ!” Flash pe Andreea, care cântă la vioară. Se aude vocea lui George: “Nu pot să car cu mine trupul ăsta, a zis micul prinţ. E prea greu.” Flash pe faţa Smarandei: “ Te vei uita la stele, noaptea, a zis micul prinţ. Pentru tine, oricare dintre ele va fi steaua mea.” Flash pe faţa Catincăi : “ Va fi atât de frumos, a zis micul prinţ.”
Scena 9. Se aprinde lumina. Pe scenă, două scaune lipite unul de altul. Pe unul din ele stă George. Pe celălalt nu stă nimeni.
luni, 5 ianuarie 2009
Cand am ajuns la aeroport
[Location: Vera's computer
Type: Microsoft Word 97-2003 Document
Created: 4 ianuarie 2009 18:36:00]
Cand am ajuns in aeroport, hubloul de la baneasa arata ca un gandac imens de bucatarie. Dormisem adanc, prinsesem trenul in ultimul minut si cerusem bani in expresul pentru aeroport, aveam un euro si imi mai trebuiau patru, dar nu am facut rost decat de trei. Am ajuns acasa, unde e altceva. Am citit tot drumul cartea pe care mi-a dat-o dan, am inceput-o in U2, la stahlheimer alee, si am terminat-o exact cand avionul whizz air a atins pamantul in bucuresti. Atunci am inchis cartea. Nu mi-am dat seama cat am visat-o si cat am citit-o, dar stiu cand am ajuns la ultima pagina. Apropierea ciudata, care se va dizolva in catava zile, inca exista, ca atunci cand te apropii cu fatza de hubloul submarinului tau foarte foarte tare, si vezi un univers albastru inchis, electric. Iti strivesti nasul si obrajii de hublou, parca si simti mirosul de apa. Si fiintele misterioase care trec prin fata ta si deseneaza cercuri si frecvente necunoscute, aproape iti transmit ceva, valurile lor se propaga intr-un fel pana la tine, pana cand te desprinzi de geam si ai impresia ca ti s-au udat toate hainele. Si te asezi in scaunul tau de la birou de parca te-ai intors dintr-o calatorie ciudata in adancuri. Te uiti la dara de apa de pe podea si o incerci cu varful bocancului pana devine un fel de mazga. Bine, evident, e si acidul. Romanii se inghesuiau in aeroport, si aerul inchis imi aduce aminte de tramvaiul in care mi s-a facut rau, tramvaiul nostru „cadou de la retea”, care ne astepta in statie cu usile deschise si in care am fumat un joint ca si cum ar fi fost cel mai natural lucru cu putinta. Evident, acum am inteles de ce pana acum toata lumea mi-a zis fix asa: „tie ti-ar placea foarte tare berlinul”. I-am zis si mamei, care ma astepta la aeroport cu doua sandvisuri cu salam si cascaval: „parca m-am intors din neverland”. Nu stie ea prea multe despre chestia asta, dar a inteles ideea. Neverland e locul unde oricum vrem toti sa ne ducem. I-am zis: „ia uite ce chestie, chiar aseara vorbeam despre salam”. Si s-a bucurat de legatura ei directa cu neverlandul meu. Bineinteles, mai e si acidul la mijloc. De cate ori am impresia ca „inteleg” chestii pe acid, imi spun ca ar trebui s-o las asa si sa nu imi pedagogizez tripul. Raman altele. Legaturile care se sublimeaza. Punctele in care sunt oameni, pulsand pe o harta ca durerea in reclama la nurofen. Un nucleu galben-portocaliu, care emite semnale. Cristi prinzand-o pe ada de subrat si asezand-o incet pe saltea, ca pe un copil. Intorci brusc capul. In jurul tau, cadrele care se adancesc in tunele nesfarsite. Ada zambeste, de undeva din spatele ei- „ce dragut”. Si un tropait de 30 de ore. Dansat pe sunetul motocicletei care porneste din fatza blocului, dansat pe ecourile uriasei retzele de metrou in care te scufunzi, dansat pe sunetul pasilor tai, pe cafeaua care fierbe, pe sunetul apei de la baie. Regina de la „maria”, cu gesturile ei tandre catre marea de oameni diformi care dansau afara din trupul lor, hipnoza in masa, ochii ei de alien si coronita de diamante false, boom-ul catre care ne urcau toti pana cand nu mai gaeseai nici un buton de orpire si nici un buton de reglaj in sistemul tau, pentru ca in sistemul tau circula totul.Prima oara in viatza mea cand m-am simtit vie, mi-a zis andra inainte sa ne subtiem si sa devenim niste frecvente de radio in masina parcata in fata dreapta la mikz. Andra se taiase la deget. Isi acoperise rana cu o foitza mototolita. Sangele cursese si pe carcasa de cd pe care o treceam de la unul la altul. In geamul masinii apareau capete diforme care zambeau. Aerul era clar, si lumea se sfarsise undeva departe. Eram dincolo de sfarsitul lumii, umbrele care au ramas, si o structura ruginita a regulilor pe care le stim, si care au mai ramas pana cand se vor eroda de tot si vor disparea si astea- traversezi pe verde, saluti, cumperi paine pentru dimineata, niste reminiscente dezasamblate din care mai recunosti ceva indepartat, dar stii ca tu ai trecut podul. De mai multe ori. Am tropait cu dan 30 de ore, pana cand nu ne-au mai ramas decat varfurile degetelor. Mai ramaneau resturi de impuls in aratatoare, cand am ajuns la sfarsit in camera si ne-am intins pe pat. Aratatorul de la stanga mea si aratatorul de la dreapta lui, ca doi limacshi la discoteca, legati de doua leshuri mari prabushite pe saltea, cu cate un zambet ramas pe fatza. Si dimineata cand te lovesti de logica, poti sa o dai la o parte ca pe o panza de paianjen, in mai putin de o zecime de secunda, in milionimea unei milionimi de secunda. Sensul e o aroganta de care te scuturi cu primul joint. Sensul, frica, logica si succesiunile in timp ale faptelor, care nu mai au importanta, pentru ca liniile nu mai sunt drepte cum am invatat, si punctele din care se formeaza o dreapta formeaza de fapt alte dimensiuni. Andra cauta pe google search „gaina cu trei pleoape”. Ne intrebam unii pe altii- exista gaina cu trei pleoape? „cu trei pleoape si doi ochi?”, intreaba Lori. „Nu exista”. Si ne linstim. Deci nu exista. „Nu va vad prea bine”, zice ana. Geaca portocalie a lui lori ne ghideaza. Geaca roz a lui cristi ne ghideaza. Ne ghidam unii pe altii peste zapada de pe strazi, in intuneric. Artificiile suna ca razboiul. Razboi in berlinul de est. Ne cautam unii pe altii, ca un biliard gelatinos, ca niste viermi de lumina. Sunt intrebata in repetate randuri: „esti bine?”. Nu inteleg sensul acestei intrebari. Bogdan poarta bluza pe care i-am luat-o si ma bucur cand il vad in ea, e frumos. Razvan inregistreaza o discutie ca sa „o ascultam a doua zi”. Gica face poze, si vlad are ochii ficshi. Kostea face semn cu mana- drum bun, si adoarme. Drum bun. Ioana se bucura. Monica e absenta si prezenta si absenta. Anto are o brosa cu calutzi. Face ceai. Dan isi scrumeaza in paharul de ceai. Pijamaua lui e un pit stop. David isi face o perna din mai multe bluze pe care le-a gasit la el in saltea si se transforma in vierme de nisip in sacul de dormit. Ne vedem la londra.
Type: Microsoft Word 97-2003 Document
Created: 4 ianuarie 2009 18:36:00]
Cand am ajuns in aeroport, hubloul de la baneasa arata ca un gandac imens de bucatarie. Dormisem adanc, prinsesem trenul in ultimul minut si cerusem bani in expresul pentru aeroport, aveam un euro si imi mai trebuiau patru, dar nu am facut rost decat de trei. Am ajuns acasa, unde e altceva. Am citit tot drumul cartea pe care mi-a dat-o dan, am inceput-o in U2, la stahlheimer alee, si am terminat-o exact cand avionul whizz air a atins pamantul in bucuresti. Atunci am inchis cartea. Nu mi-am dat seama cat am visat-o si cat am citit-o, dar stiu cand am ajuns la ultima pagina. Apropierea ciudata, care se va dizolva in catava zile, inca exista, ca atunci cand te apropii cu fatza de hubloul submarinului tau foarte foarte tare, si vezi un univers albastru inchis, electric. Iti strivesti nasul si obrajii de hublou, parca si simti mirosul de apa. Si fiintele misterioase care trec prin fata ta si deseneaza cercuri si frecvente necunoscute, aproape iti transmit ceva, valurile lor se propaga intr-un fel pana la tine, pana cand te desprinzi de geam si ai impresia ca ti s-au udat toate hainele. Si te asezi in scaunul tau de la birou de parca te-ai intors dintr-o calatorie ciudata in adancuri. Te uiti la dara de apa de pe podea si o incerci cu varful bocancului pana devine un fel de mazga. Bine, evident, e si acidul. Romanii se inghesuiau in aeroport, si aerul inchis imi aduce aminte de tramvaiul in care mi s-a facut rau, tramvaiul nostru „cadou de la retea”, care ne astepta in statie cu usile deschise si in care am fumat un joint ca si cum ar fi fost cel mai natural lucru cu putinta. Evident, acum am inteles de ce pana acum toata lumea mi-a zis fix asa: „tie ti-ar placea foarte tare berlinul”. I-am zis si mamei, care ma astepta la aeroport cu doua sandvisuri cu salam si cascaval: „parca m-am intors din neverland”. Nu stie ea prea multe despre chestia asta, dar a inteles ideea. Neverland e locul unde oricum vrem toti sa ne ducem. I-am zis: „ia uite ce chestie, chiar aseara vorbeam despre salam”. Si s-a bucurat de legatura ei directa cu neverlandul meu. Bineinteles, mai e si acidul la mijloc. De cate ori am impresia ca „inteleg” chestii pe acid, imi spun ca ar trebui s-o las asa si sa nu imi pedagogizez tripul. Raman altele. Legaturile care se sublimeaza. Punctele in care sunt oameni, pulsand pe o harta ca durerea in reclama la nurofen. Un nucleu galben-portocaliu, care emite semnale. Cristi prinzand-o pe ada de subrat si asezand-o incet pe saltea, ca pe un copil. Intorci brusc capul. In jurul tau, cadrele care se adancesc in tunele nesfarsite. Ada zambeste, de undeva din spatele ei- „ce dragut”. Si un tropait de 30 de ore. Dansat pe sunetul motocicletei care porneste din fatza blocului, dansat pe ecourile uriasei retzele de metrou in care te scufunzi, dansat pe sunetul pasilor tai, pe cafeaua care fierbe, pe sunetul apei de la baie. Regina de la „maria”, cu gesturile ei tandre catre marea de oameni diformi care dansau afara din trupul lor, hipnoza in masa, ochii ei de alien si coronita de diamante false, boom-ul catre care ne urcau toti pana cand nu mai gaeseai nici un buton de orpire si nici un buton de reglaj in sistemul tau, pentru ca in sistemul tau circula totul.Prima oara in viatza mea cand m-am simtit vie, mi-a zis andra inainte sa ne subtiem si sa devenim niste frecvente de radio in masina parcata in fata dreapta la mikz. Andra se taiase la deget. Isi acoperise rana cu o foitza mototolita. Sangele cursese si pe carcasa de cd pe care o treceam de la unul la altul. In geamul masinii apareau capete diforme care zambeau. Aerul era clar, si lumea se sfarsise undeva departe. Eram dincolo de sfarsitul lumii, umbrele care au ramas, si o structura ruginita a regulilor pe care le stim, si care au mai ramas pana cand se vor eroda de tot si vor disparea si astea- traversezi pe verde, saluti, cumperi paine pentru dimineata, niste reminiscente dezasamblate din care mai recunosti ceva indepartat, dar stii ca tu ai trecut podul. De mai multe ori. Am tropait cu dan 30 de ore, pana cand nu ne-au mai ramas decat varfurile degetelor. Mai ramaneau resturi de impuls in aratatoare, cand am ajuns la sfarsit in camera si ne-am intins pe pat. Aratatorul de la stanga mea si aratatorul de la dreapta lui, ca doi limacshi la discoteca, legati de doua leshuri mari prabushite pe saltea, cu cate un zambet ramas pe fatza. Si dimineata cand te lovesti de logica, poti sa o dai la o parte ca pe o panza de paianjen, in mai putin de o zecime de secunda, in milionimea unei milionimi de secunda. Sensul e o aroganta de care te scuturi cu primul joint. Sensul, frica, logica si succesiunile in timp ale faptelor, care nu mai au importanta, pentru ca liniile nu mai sunt drepte cum am invatat, si punctele din care se formeaza o dreapta formeaza de fapt alte dimensiuni. Andra cauta pe google search „gaina cu trei pleoape”. Ne intrebam unii pe altii- exista gaina cu trei pleoape? „cu trei pleoape si doi ochi?”, intreaba Lori. „Nu exista”. Si ne linstim. Deci nu exista. „Nu va vad prea bine”, zice ana. Geaca portocalie a lui lori ne ghideaza. Geaca roz a lui cristi ne ghideaza. Ne ghidam unii pe altii peste zapada de pe strazi, in intuneric. Artificiile suna ca razboiul. Razboi in berlinul de est. Ne cautam unii pe altii, ca un biliard gelatinos, ca niste viermi de lumina. Sunt intrebata in repetate randuri: „esti bine?”. Nu inteleg sensul acestei intrebari. Bogdan poarta bluza pe care i-am luat-o si ma bucur cand il vad in ea, e frumos. Razvan inregistreaza o discutie ca sa „o ascultam a doua zi”. Gica face poze, si vlad are ochii ficshi. Kostea face semn cu mana- drum bun, si adoarme. Drum bun. Ioana se bucura. Monica e absenta si prezenta si absenta. Anto are o brosa cu calutzi. Face ceai. Dan isi scrumeaza in paharul de ceai. Pijamaua lui e un pit stop. David isi face o perna din mai multe bluze pe care le-a gasit la el in saltea si se transforma in vierme de nisip in sacul de dormit. Ne vedem la londra.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
