M

[Location: Andreea Verde's Computer

Type: Microsoft Word 97-2003 Document

Created: 30 august 2007 23:26:00]

M-am trezit si aveam inca impresia ca sunt in vis. Telefonul vibra. Credeam ca e doua noaptea si ca sunt la petrecerea mare din holul facultatii. Am bajbait ceva la telefon si am vrut sa ma intorc in vis. Tocmai aparuse tipul in camasa-carouri cu care vroiam sa vorbesc. Era prea multa lumina. 9 :00.
Puteam sa zic m-am trezit, dar inca dormeam. Puteam sa povestesc imaginile amestecate dintre vis si realitate. Cum am crezut in vis ca imi suna mobilul si vedeam limbile de la ceasul de pe perete. 2 :00. Imogen Heap – Sleep. Dar ar fi sunat poetico-patetic. Plastic si prea departe de « fapt » in sine. Vorbe frumoase care creeaza cel mult imagini. Si dau “nota” aceea de artist neinteles care vrea sa vorbeasca printer randuri, sa incifreze, sa faca textul accesibil doar pentru initiati.
Adevarul e ca mi-era dor de proza. Curge mai lin. Piesele de teatru sunt mai « poticnicioase », se mai ineaca, fac salturi de la personaj la limbaj. Si totul trebuie sa fie in echilibru cu personajul. E-chi-li-bru. Ca in dans. Cu diferenta ca dansul te transpune mai repede intr-o stare, in comparatie cu teatrul, unde ai nevoie de pregatire. O oarecare pregatire, in prealabil. Mai e si muzica… Teatrul pe muzica e mai puternic decat dansul pe muzica. Este la fel de adevarat ca dansul fara muzica nu are intensitate, indiferent cat de bine s-ar potrivi partenerii. Ca in patinaj, unde reusesc sa alunece mai bine decat in dansul propriu-zis si sa traiasca in cele 4 minute la fel de intens ca pe o scena de teatru.
Suzanne Vega – Caramel canta pe fundal..Credeam ca o sa fie o zi normala : alergat dupa autobuz - plimbat prin centru – intrat prin buticuri – uitat dupa nimicuri – cumparat tot felul de prostii – intalnit cu niste cunoscuti.
Eram in autobuz. Vai, cat de tare seamana cu un puzzle,desi am incercat sa evit asta ! Situatia seamana cu un puzzle, nu autobuzul – ca sa nu existe confuzii. « Faptul » conteaza si cu toate astea imaginile ocupa mai mult loc… Paragrafe scurte. Si actiune muult amanata. Amanarile ma fac sa ma gandesc la : mutat impreuna, seminarii, intalniri cu prietenii, mers in cafeneaua mea preferata, casatorie, cumparare crema de epilat, vizionat filme. Ceea ce ma duce cu gandul la intarzieri care presupun : Universitate, coafura, troleu care nu mai vine, alergat pe o portiune foarte mica, eventual pana la iesirea din metrou (pentru ca dupa aceea obosesc), par ravasit, uneori intentionat, haine cazute de pe umar – si asta intentionat. Cand se intampla asta, am in fata o imagine cinematografica, un cadru…parca vad amorsa... schimbare de unghi.
Eram in autobuz si incercam sa nu ma gandesc la nimic. Sa privesc intr-un punct fix. Sa ignor lumea care tanjea la locul pe care stateam. M-am ridicat brusc si am coborat. Un fel de impuls…sau poate stiam dinainte ca o sa fac asta, dar am vrut sa “ma” surprind. Parcul era aproape. Nu mai fusesem singura in parc. Mereu insotita. Asta e regula. De-aia e parc. Dar inainte de parc, trebuia sa trec prin fata casei lui. Puteam sa ocolesc…dar muream de curiozitate. Nu-l mai vazusem de 2 ani. Doi…Si la mine in vis aparea ora 2.
Shrunk Anansie – Twisted la i-pod. Poarta era deschisa. Cainele nu zicea nimic. Am stat cateva secunde sa-mi aduc aminte numele lui. L-am strigat. Nu a reactionat. M-am dus dupa el….si l-am mangaiat pe burtica. Nu avea cum sa nu ii placa. De fapt, era un caine foarte blazat, si nimic din ce i-as fi facut nu ar fi starnit o sclipire in ochii lui. Negri. Mici. Era linistit ca un capricorn, multumit de situatia lui, nu-si dorea nimic mai mult ori mai putin si nu mai era in stare sa se entuziasmeze. Speram sa nu fi fost dintotdeauna asa.
Pana sa ma ridic in picioare, s-a deschis usa. Eram in genunchi si am ridicat privirea. “Uau…te-ai tuns..” a zis el. Aveam cafeaua in mana..am sorbit o inghititura si am zis ceva banal. Nu ma mai concentram. I-am zis sa intram putin sa stam pe trepte la racoare. Venisem pentru ca aveam nevoie de niste sfaturi muzicale..iar el se ocupa si de asta. Cred ca a fost un pretext destul de cretin, as fi putut sa iau informatiile alea din multe alte locuri. Inclusiv de pe net. Dar eu am vrut o « sursa » sigura. Yeah, right.
Isi lasase parul lung, il tinea in coada, se facuse mai inalt…Rectific : mie imi parea mai inalt..Acum observam ca avea dinti de dinozaur. Pui de dinozaur, adica toti dintii la aceeasi dimensiune. Si i se vedea omuletul intr-un fel foarte ciudat cand radea. Oricum , radea destul de rar... Nu-mi spunea mai nimic despre el, imi dadea numai notiuni teoretice despre subiecte teoretice.. Si eram atat de curioasa si tot incercam sa il provoc..si n-a mers. Mama lui se tot fataia pe acolo.. Arata ca o nemtoaica : slaba, blonda, imbracata sport, machiata foarte discret…privire dreapta. Fara inflexiuni. Ar fi putut sa fie o soacra destul de scortoasa. Vreau sa zic, in general. In cazul in care el si-ar fi gasit pe cineva.
Il stiam de trei ani. In trei ani vorbisem de trei ori. O data il rugasem sa se dea la o parte, altadata il intrebasem cat mai dureaza concertul si..ultima data vorbisem despre o carte. Atat. Si parea un personaj atat de enigmatic si de interesant ..si cu multe resurse intelectuale. Si vroiam sa vad daca chiar era asa.. De aceea ma dusesem acolo.. Si pentru ca il visasem cu o noapte inainte. El venise la doua noaptea cu o camasa in carouri.
Am gasit niste versuri care suna atat de bine. Dar daca nu ar fi in franceza, si-ar pierde nuanta. Le toi du moi – Carla Bruni.
Cand l-am vazut prima data, avea o esarfa visinie la gat, camasa alba desfacuta si o vesta neagra. Era altcineva, nu muzicianul. Paltonul si-l daduse deja jos si il asezase pe scaun. Avea ochelari. Rotunzi. Arata asa cum imi imaginam c-ar fi aratat Picasso, inainte de a vedea vreo poza cu el. Nu era in stare sa lege doua fraze. Cred ca avea emotii. Punea intrebari putine, iar in restul timpului tacea. Se grabea mereu sa termine ce avea de facut ca sa ajunga la metrou. O data ne-am intalnit cu el. Eram mai multe fete. Prima data s-a facut ca nu ne vede. Apoi, dupa ce l-am salutat toate, a dat din cap. Pe vremea aia ne gandeam ca se duce sa se vada cu amanta. Credeam ca inca locuieste cu mama lui… Si ca e imbatranit prematur. Si – in mod evident – ca e indragostit in secret de o studenta mignona. Nu semana cu niciun altul din poveste. Nu canta la niciun intrument, nu aprecia suprarealismul, nu-i placea sa vorbeasca, nu era narcisist, nu compunea, doar ca se imbraca ciudat. Nu inota, nu facea sport si nu dansa. Poate ar fi facut cu greu una din activitatile astea daca ar fi fost mort de beat, ne gandeam atunci.
Celalalt a fost dezamagire, din punct de vedere fizic. Era urat, extrem de inalt si purta ochelari. Se imbraca elegant si vorbea ca un snob. Era obsedat de calculator si avea dintii mari. Maini lungi. Avea unghii ingrijite si se asorta. Asta era bine. Si citise multe carti de psihologie…Cam prea multe… Se pricepea sa discute, sa argumenteze…sa pastreze o oarecare tensiune in discutii. E si asta o chestie. Sa starnesti curiozitatea doar prin discutii si teme abordate. Era foarte direct. A plecat. Departe. Cu masina lui imensa. Neagra. Extrem de rara.
Frumosul nu a fost frumos dintotdeauna. Cel putin nu parea. Dar era teribil de aranjat…inca e..Un metrosexual cu o imagine foarte buna. Haine asortate, moderne, genti dintre cele mai rare…insigne, orice element il folosea in favoarea lui pentru a-si individualiza tinuta. Parul tuns scurt, saten deschis…ochi caprui deschis…dinti albi. Mergea prin cluburi, cunostea o groaza de persoane, era mereu pe drumuri. Asta a fost cel mai complex din punct de vedere preferinte. Doar ca era prea legat de contemporan si prea dispretuia orice forma de clasic. Dar citea mult, nu atat de mult pe cat si-ar fi dorit, frecventa cafenele si cluburi de calitate, avea prieteni artisti, asculta mult jazz, fuma prea mult. Numai tigari tari. Si vorbea mult. Ti-ar fi povestit ore in sir despre obsesiile sale si despre unicitate. Devenea cam demagog uneori. Ingamfat, arogant. Cam asa era perceput. Cu mine se purta intotdeauna ca de la egal la egal. Banuiesc ca si cu ceilalti. Dar cei cu care nu vorbea sau care il stiau doar din vedere…il dispretuiau. Si il vorbeau de rau pentru atitudinea aroganta de tipul « I’m the man ». Sau … ?
Suparatul putea sa fie si arogant, si calm, si superior si amuzant. Era extrem de complex si foarte destept. Dar nu citea. Si nu aprecia deloc avantgardismul, noul val. Era ancorat in valorile vechi, in clasic. Fizicul lui era foarte contradictoriu. Ba avea parul lung, ba se tundea scurt de tot, bai isi facea creasta, ba il vopsea…ba avea barba ba se radea de tot. La fel si preferintele…ii placea sa cante, dar nu ii placea sa iasa in oras, in cafenele, sa viziteze muzee. Doar in bodeci sau pe munte. Facea iesiri rare cu multa lume. In rest, statea in casa si asculta muzica. Foarte rar, mergea la opera. Foarte rar.
Artistul a fost mereu artist, chiar daca toate elementele legate de el duceau intr-o cu totul alta directie. Oricum, era cel mai consecvent. Era mereu barbierit, avea mereu parul tuns mediu spre scurt, se imbraca in kaki, crem, maro…Mergea in cafenele, parcuri, muzee, pizzerii…mergea cam oriunde daca era chemat. Era strans legat de prietenii din copilarie..vreo trei : doi baieti si-o fata-baietoaica. In rest, nu avea un cerc foarte mare. Dar citea…mult kafka…multa literatura de calitate. Si vorbea extrem de corect si de ingrijit. Cu el aveai mereu despre ce sa vorbesti. Ii placeau teatrul si filmul, fotografia, scria si avea mintea destupata. Doar ca…devenea monoton la un moment dat. Aproba aproape tot. Cu initiativele statea mai prost. Atunci.
Pana acum sunt : muzicianul, pictorul, celalalt, frumosul, suparatul, artistul. Adica sase. In 2007 au murit tot sase oameni care mi-au atras atentia: Pavarotti, Bergman, Antonioni, Watzlawick, Pittis, Dinica.
Muzicianul – Antonioni
Pictorul – Pavarotti
Celalalt – Watzlawick
Frumosul – Bergman
Suparatul – Pittis
Artistul – Dinica
Daca e sa fac un joc de imaginatie, cam asa i-as asocia…pentru o piesa de teatru de exemplu. Daca ar trebui sa le distribui cate un rol. Stau si ma intreb acum, cum ar arata toti sase pe o scena ? De fapt cum ar fi sa se cunosca toti sase, sa se afle in aceeasi incapere. Singuri. Dezastru. Frumosul l-ar enerva pe suparat, artistul ar incepe o conversatie cu celalalt – ca tot se stiau ei doi de dinainte, pictorul ar ramane pe dinafara, iar muzicianul ar observa in tacere. Acum ca ma gandesc mai bine, muzicianul si suparatul se stiau intre ei. Si nu, nu se intelegeau deloc. Dar deja devine prea complicat.
Suparatul ar spune acum : « Dar care e mesajul ?? Care e mesajul? Nu iti dai seama ca o chestie fara mesaj e complet inutila? Ca si cum nu ar exista?”. Dar ar veni apoi artistul care mi-ar explica: “Nu conteaza cum. Important e sa faci ce simti. Utilitatea se va gasi dupa aceea. Dar trebuie sa gasesti un mesaj pe care sa il ai in minte dinainte de a te apuca de scris. », iar frumosul ar gasi solutia : « Tot ceea ce faci e un insemn al contemporanului. Asa ca nu conteaza ce forma prinde, atata vreme cat exprima ceva nou. » Cu celalalt n-am mai vorbit demult, nu pot sa intuiesc exact ce mi-ar spune, dar probabil s-ar lega de latura psihologica (previzibil) si m-ar sprijini. Asa facea cu orice proiect si inainte. Si nu, nu se implica prea tare, imi dadea libertate. Pictorul nu ar fi zis nimic, pentru ca la el e mai greu cu exprimarea si cu gasitul cuvintelor potrivite.
Dintre cei sase, doar doi fumau. Dar fumau rau de tot. Cu o placere pe care o afisau mereu, ca sa nu existe dubii. Ei nu fumau de nervi, de stress au pentru ca erau dependenti…noo, in niciun caz. Ei fumau « de placere ». Le placea « gustul tigarii ». Asta cred ca e singurul element pe care il aveau in comun, In rest, erau complet diferiti.
Ne-am dat intalnire in parc. Eram atat de nervoasa, era a treia oara cand ne vedeam, asa ca am luat-o pe prietena mea cu mine. Asteptam pe o banca. A venit. Cu castile in ureche, mana in buzunar, parul strans la spate. Purta un hanorac kaki. Din acel moment am vorbit in continuu. Doar eu. El asculta. Mainile imi tremurau, pasii mi se impiedicau, tineam in mana o sticla de plastic pe care o tot purtam dintr-o mana intr-alta. Dezastru. El vorbea calm, cu pauze, nu gesticula; prietena mea fuma tigara dupa tigara si se uita oarecum speriata la mine. Iar eu – nimic. O dadeam din penibil in si-mai-penibil. Si singura ocazie sa vada cum sunt si sa scot ceva de la el despre el…a picat. De fapt a fost calcata in picioare. De mine. Abia in autobuz mi s-au potolit mainile si miscarile necontrolate ale corpului.
Alta data am patit si mai rau. Si de atunci de fiecare data cand il vad, incepe sa imi bata inima tare si sa imi tremure mainile. Involuntar. Chiar daca il zaresc pe strada, iar el nu ma vede pe nimeni. E singura persoana cu care am patit vreodata asta. Si e destul de stupid, avand in vedere ca ne-am tot vazut in contexte oficiale. Cu destui oameni in jur. Unde vorbeam generalitati. Sau faceam eu chestii ciudate cu ochii – holbandu-ma, vrand sa demonstrez nu-stiu ce. Acel « je ne sais quoi » care in mod normal imi iese impecabil. Yeah, sure. Dar macar e contemporan. Este un spasm necontrolat al corpului (meu) extrem de actual cu influente usor-suprarealiste.
Da…cu el am patit cele mai neobisnuite « caderi de stomac ». Mi se parea ca il vad la vreun eveniment unde era multa lume de obicei…si in momentul ala simteam o arsura in stomac si mi se raceau mainile. Imediat. Iar apoi imi dadeam seama ca nu era el, si de cele mai multe ori respectivul nici macar nu semana cu el. Probabil imi doream atat de tare sa il vad incat… Da, eram nebuna. De fapt il vedeam peste tot si imi doream sa ne intalnim accidental in oras. Dar asta nu s-a intamplat niciodata. Era genul de om pentru care puteai sa faci o fixatie. Mai existasera antecedente. Si eu radeam de ele si ma gandeam cat de stupida e situatia. Iar acum eu eram cea care avea vise ciudate, care se apucase sa studieze pictura si curente artistice si care monitoriza cam tot ce se intampla in sfera asta. Doar-doar o aparea un eveniment la care sa fie si el prezent.
Problema e ca in contemporan se pierd majoritatea lucrurilor care ar putea schimba ceva. In actualitate mai exact. Sau in prezent. Atunci cand apar inspiratiile de-o clipa, revelatii, cand esti in autobuz si iti vine o idee depre un scenariu..sau ai in cap imagini dintr-un film. Acelea sunt momentele care ar trebui inregistrate si valorificate. In schimb,ele sunt uitate, ignorate, privite ca un surplus.
E frumos, e cu adevarat FRUMOS. Te uiti la el si iti vine sa nu iti mai schimbi privirea… Totul e asamblat cromatic si proportional..de la vestimentatie la tunsoare si la forma fetei. Si nici nu mai stiu ce fac, vobesc tare, gesticulez, tac, ma fatai de colo-colo. Si de aici pornesc « reactiile exagerate ». Adica psihicul meu e atat de praf facut, incat nu imi mai pot controla gesturile..si din dorinta de a arata ca totul este in regula, amplific toate lucrurile. Si arat ca o apucata dezmatata care abia a iesit de la balamuc si vrea sa ii acapareze pe cei cu care vorbeste. Plus ca incep sa folosesc cuvinte complicate si sa abordez teme « avangardiste ». Si totul cade. Si vorbesc tare. Ca sa fiu sigura ca s-a auzit totul. Si brusc, sunt mai sociabila cu toata lumea si sunt in stare sa iau in brate si sa pup persoane cu care nu am mai vorbit de luni de zile sau pe care abia le cunosc. Nu, nu e bine. Si cu cat incerc sa « gestionez » mai bine « criza » cu atat o dau mai mult in bara. Ca atunci cand m-a intrebat ceva din care eu am inteles doar cuvantul « agitatie » si i-am raspuns « ca intotdeauna ». S-a uitat cam ciudat, dar nu a mai zis nimic. Cine stie ce ma intrebase de fapt.. Si tocmai pentru ca nu am vrut sa fiu penibila sa intreb de 2 ori « ce-ai spus ? », e posibil sa fi facut o gafa.
Dar e frumos. Si are unele gesturi de copil. Dar are mainile suficient de puternice pentru un barbat. Iar vocea…vocea nu stiu daca as recunoste-o daca nu ar fi asociata cu persoana. Dar e placuta. Prima oara mi s-a parut ca are un anumit accent ne-bucurestean, moldovenesc sau, poate, rusesc ? Dar dupa ce m-am obisnuit cu timbrul vocal, mi-a placut.
Tot caut sa ii gasesc defecte, dar nu-mi trece niciunul prin cap. Majoritatea sunt induse de mine, dar nu au fost confirmate pe deplin : aroganta, ingamfare, infatuare, narcisism, priveste frumos pe toata lumea. Asta nu ar fi tocmai un defect, DAR problema e ca priveste pe toata lumea la fel. Si atunci, EU, care am studiat limbajul non-verbal si stiu sa interpretez intensitatea privirii, ce sa mai inteleg ? Daca are o privire uniforma-draguta-zambareata cu trei sferturi din cei pe care ii cunoaste ? Bergman, Ingmar Bergman..
Trebuie sa imi gasesc o ocupatie. Si sa-mi stabilesc prioritatile. Pentru ca de ceva timp stagnez si trec de la o stare la alta mult prea repede. Trebuie sa iau o pauza, sa reincep sa scriu si sa ma gandesc daca nu mi-ar prinde bine sa plec la Bruxelles. In teorie, stiu foarte bine ce ar trebui sa urmeze.
Acum citesc Victimele Datoriei de Eugen Ionescu si tot descopar bucati « contemporane », lucruri la care m-am gandit si eu, numai ca nu le-am scris pe nicaieri. Uneori le-am discutat la o iesire in oras.. Dar nici astea nu mai sunt ca inainte.. Toti cunoscutii mei se blazeaza usor-usor. Si eu trebuie sa-mi conserv toata energia, sa izbucnesc de cateva ori, ca sa ii tin pe picioare si sa dinamizez contextul. Cand sunt eu jos, totul cade. Si monotonul devine dominant. Asa s-a intamplat toata saptamana. Am tacut si am stat la locul meu. Si toata lumea a fost trista si blazata. Si unii chiar dadeau vina pe mine pentru asta. PENTRU CA S-AU OBISNUIT SA II SCOT EU DIN STARE. Dar pe mine cine ma scoate?
Cand am plecat de la intalnirea (cea de-a treia si ultima) cu muzicianul, eram dezamagita. Nu fusese cum ma asteptam, cum speram sa fie, nu a vrut sa discute decat despre domeniul lui, parea complet limitat in inchis in aria aceea. Toata lumea care il cunoaste spune ca e foarte destept, ca are sclipiri si idei geniale, dar cu mine nu a fost asa. M-a dezamagit zambetul, rasul, omuletul, atitudinea…vocea ? Antonioni
Imi place sa cumpar carti. Sa merg intr-o librarie, sa le rasfoiesc, sa decid care e mai buna, sa le pun inapoi pe raft, apoi sa ma intorc si sa le cumpar. Ma relaxeaza sa fac asta mai mult decat sa imi iau haine, incaltaminte, bijuterii. Dupa ce imi iau o carte chiar simt ca am facut ceva util , ca nu am pierdut timpul, ca am descoperit un autor bun sau un roman rar. Nu-mi plac bijuteriile. Deloc. Nu-mi place sa-mi inzorzonez mainile, degetele si gatul si tot felul de lanturi,lantisoare, margele si inele. Uneori imi face placere sa imi cumpar cercei care se asorteaza perfect cu vreo haina de-ale mele. Dar atat.