DANTO

[Location: David's computer

Type: Microsoft Word 97-2003 Document

Created: 10 aprilie 2006 23:11:00]




Arthur C. Danto

After the End of Art – contemporary art and the pale of history –


Chapter One – Introduction: Modern, Postmodern, and Contemporary


p. 3
(notă)- ideea „morţii artei” = prezentă la mai mulţi teoeticieni: Hans Belting, „The End of the History of Art”, 1987 (publicat prima dată sub titlul „Das Ende der Kunstgeschichte?”, în 1983, şi republicat în 1995 sub titlul „Das Ende der Kunstgeschichte: Eine Revision nach zehn Jahre”); încă de la mijlocul anilor ”80, ideea este prezentă la Gianni Vattimo, în „Sfârşitul modernităţii: nihilism şi hermeneutică în cultura post-modernă”, 1985; Vattimo priveşte fenomenul dintr-o perspectivă mult mai vastă decât Belting sau Danto, vorbind despre sfârşitul artei prin prisma morţii metafizicii în general; în timp ce la la Vattimo moartea artei este doar un amănunt dintr-un raţionament mai larg, Belting şi Danto încearcă să contureze starea „internă” a artei, analizată mai degrabă într-o izolare faţă de un context istoric şi cultural mai vast;

- s-a observat, la un moment dat, în ciuda unei stabilităţi a complexelor instituţionale ale lumii artistice, că se parcurge un moment istoric de schimbare în artele vizuale;

- cartea lui Belting, cu subtitlul „The Image before the Era of Art” = nu atât faptul că acele imagini(imaginile devoţionale) nu erau artă cât faptul că nu au fost produse ca fiind artă, din moment ce conceptul de artă nu se instaurase în conştiinţa generală, motiv pentru care ele jucau un cu totul alt rol în viaţa acelor oameni decât cel pe care avea să îl joace mai târziu arta; se înregistrează o discontinuitate profundă între practicile artistice de dinainte şi după era artei: înainte – vieţi de sfinţi, după – vietile artiştilor (Vasari);
- dacă această ipoteză este plauzibilă, atunci poate să existe încă o dicontinuitate, la fel de profundă, dintre arta produsă pe parcursul erei artei şi cea produsă după sfârşitul acestei ere; era artei nu a început subit pe la 1400 şi nici nu s-a terminat spontan, cândva pe la mijlocul anilor ”80 când au apărut textele lui Danto şi Belting; forma şi structura exactă a acestei schimbări rămâne să fie identificată pe masură ce se petrece;

- nici unul dintre cei doi autori nu şi-au formulat observaţiile într-o manieră critică în privinţa artei vremurilor lor, faţă unii teoreticieni contemporani care identificau în pictură semnele unei epuizări interne şi atingerea unor limite imposibil de depăşit (referindu-se la „picturile albe” ale lui Robert Ryman);
- Danto şi Belting nu consideră că, o dată cu sfârşitul erei artei, aceasta ar prezenta semne de epuizare; cei doi autori se referă la modul în care un anumit complex de practici au lăsat loc altuia, chiar dacă forma noului complex este încă neclară; nu a fost considerată moartea artei în sens propriu;

- Danto: vorbeşte despre o anumită narativitate care a fost realizată de-a lungul istoriei artei si care, după părerea lui, a ajuns la sfârşit; „Povestea se terminase”; nu afirmă că nu ar mai exista artă, ci că acea artă care se produce, este realizată fără suportul unei anumite narativităţi care să îi asigure statutul de „episod”, sau „fragment” din poveste; „Ceea ce a ajuns la sfârşit este naraţiunea, şi nu subiectul naraţiunii”;
- „Într-un anume sens, viaţa începe cu adevărat atunci când povestea ajunge la sfârşit: de exemplu se povesteşte cum un cuplu s-a cunoscut, şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe.”;
- în Bildungsroman, povestea se construieşte pe etapele prin care personajul avansează în auto-cunoaştere şi, sfârşitul poveştii, când eroul ajunge să „afle” cine este cu adevărat, reprezintă cu adevărat „prima zi din viaţa sa”;
- pe structura unui Bildungsroman este construită şi Fenomenologia spiritului a lui Hegel, în care eroul, Geist, parcurge etapele spre auto-cunoaştere, nu doar despre sine, cât şi despre contextul general al sinelui;
- teza lui Belting se referea tot la narativ: „Arta contemporană manifestă o conştiinţă asupra unei istorii a artei, dar nu o mai continuă”; se referă la fenomenul de a nu mai aparţine unei mari naraţiuni, care marchează sensibilitatea istorică a prezentului şi care ajută la definirea diferemtei acute existente între arta modernă şi cea contemporană; este o caracteristică a contemporaneităţii, şi nu a modernităţii, de a se fi declanşat subtil, fără sloganuri sau logo-uri, şi fără ca cineva să fie pe deplin conştient că acest fapt se petrece;
- spre deosebire de modernitate, contemporaneitatea nu are reproşuri faţă de arta trecutului, nu simte că acesta ar fi ceva de care trebuie să se elibereze, şi nici măcar că există vreo diferenţă între ea şi arta modernă în general; unul dintre lucrurile care definesc arta contemporană este faptul că arta trecutului îi este accesibilă pentru oricare sens consideră artistul că trebuie să i-l confere; ceea ce nu îi este accesibil artistului contemporan este spiritul în care acea artă a fost făcută;
- paradigma contemporaneităţii este definiţia pe care Ernst o dă colajului: „întâlnirea dintre două relităţi distincte într-un plan strain de oricare dintre ele”; diferenţa constă în faptul că nu mai există un plan străin pentru a distinge realităţile artistice şi că aceste realităţi nici nu mai sunt atât de distincte una faţă de cealaltă; acest lucru se datorează percepţiei fundamentale pe care s-a format spiritul contemporan, bazată pe principiul unui muzeu în care toată arta îşi are un loc propriu, în care nu există nici un criteriu a priori faţă de cum ar trebui să arate acea artă, şi unde nu există nici o poveste căreia muzeul să fie nevoit să se integreze;
- „Artiştii de astăzi tratează muzeul nu ca fiind plin de artă moartă, ci de opţiuni artistice în viaţă.”;
- muzeul este un câmp disponibil pentru re-aranjări constante, iar arta care se face foloseşte muzeul ca pe un depozit de materiale pentru colaje de obiecte, aranjate pentru a sugera sau susţine o teză sau alta;
- în anumite sensuri, muzeul este cauză, efect şi întrupare a practicilor şi atitudinilor artistice care definesc momentul post-istoric al artei;
- în fond, sfârşitul artei se referă la declinul unui anumit tip de auto-conştiinţă: pătrunderea la un nivel conştient a distincţiei dintre modern şi contemporan;

(Descartes)
- în filosofie, diviziunea s-a făcut între antic, medieval şi modern; se consideră că filosofia modernă a început cu Descartes, iar ce a caracterizat-o a fost turnura interioară specifică pe care acesta a produs-o – atenţia către „Eu gândesc”, unde întrebarea fundamentală era mai puţin cum sunt, de fapt, lucrurile, cât cum este obligat cineva care are mintea structurată într-un anume mod să le gândească ca fiind; dacă lucrurile chiar sunt aşa cum structura minţii noastre ne obligă să credem că sunt este un fapt asupra căruia nu ne putem pronunţa şi care nici nu contează prea mult, din moment ce nu dispunem de o cale alternativă de a le gândi; astfel, s-a trasat în filosofia modernă o hartă a universului a cărei matrice era structura gândirii umane; Descartes a adus structurile gândirii la un nivel conştient: din moment ce lumea este definită de gândire, noi şi lumea suntem, literalmente, creaţi unul în imaginea celuilalt; se poate parafraza titlul lui Belting şi privi sinele de dinaintea erei sinelui pentru a marca diferenţa dintre filosofia antică şi cea modernă; acest fapt nu afirmă că nu exista sine înainte de Descartes, ci că noţiunea de sine nu definea întreaga activitate a filosofiei, cum a făcut-o până când concentrarea asupra limbajului a venit să o înlocuiască pe cea asupra sinelui;

- există unele analogii cu istoria artei;
- modernismul în artă marchează un punct înainte de care pictorii îşi propuneau să reprezinte în felul în care ea se arăta a fi, pictând oameni, peisaje sau evenimente istorice aşa cum s-ar fi arătat ele ochiului; o dată cu modernismul, au devenit centrale condiţiile în sine ale reprezentării, astfel încât, într-un fel, arta devine propriul ei subiect;
- Greenberg: „Esenţa modernismului stă, după părerea mea, în utilizarea metodelor caracteristice unei discipline pentru a critica disciplina însăşi, nu pentru a o sabota, ci pentru a o instaura mai ferm în propria-i arie de competenţă.” G. îl consideră pe Kant primul modernist pentru că acesta a fost primul care a criticat mijloacele criticismului; Kant nu considera că filosofia contribuie la cunoaştere, ci că răspunde la întrebarea „cum este posibilă cunoaşterea?”;
- Danto crede că un corespondent în privinţa picturii ar fi, în acest sens, nu atât a reprezenta aparenţa lucrurilor, cât a răspunde la întrebarea „cum este pictura posibilă?”; cine a fost, atunci, primul pictor modernist? Cine a deviat arta picturii de la traseul său reprezentaţional spre un altul, în care mijloacele reprezentării să devină obiectul reprezentării?
- pentru Greenberg, Manet a fost Kant-ul picturii moderniste: „Lucrările lui Manet au devenit primele imagini moderniste datorităfrancheţii cu care declară suprafaţa plană pe care sunt pictate.”; şi, istora modernismului s-a mutat de aici la impresionişti, care au vrut să convingă ochiul de faptul că culorile pe care le foloseau erau obţinute din vopsea, care provenea din tuburi, apoi la Cezanne, care a sacrificat veridicitatea sau corectitudinea reprezentării preocupării de a-şi „integra” desenul într-un mod mult mai explicit suprafeţei rectangulare a pânzei; pas cu pas, G. a construit o poveste a modernismului pentru a înlocui naraţiunea picturii tradiţionale reprezentaţionale, aşa cum a fost ea definită de Vasari; suprefaţa plană, conştiinţa asupra vopselei şi a urmelor pensulei, forma rectangulară vin să înlocuiască perspectiva şi clar-obscurul; = G. este cel mai mare povestitor al modernismului;
- dacă G. are dreptate, atunci modernismul nu este cu deosebire numele unei perioade stilistice a sec. XIX, în sensul în care manierismul este numele unei perioade care începe în sec. XVI; manierismul urmează renaşterii şi este urmat de baroc, care este urmat de rococo, clasicism şi romantism; acestea au fost schimbări profunde ale modului în care pictura reprezenta lumea, schimbări de colorit şi de stare, care s-au dezvoltat ca reacţii împotriva predecesorilor şi ca răspunsuri la provocările diverselor forţe extra-artistice; Danto crede că modernismul nu i-a urmat romantismului în acest sens, ci este marcat de o ascensiune la un nou nivel de conştiinţă, care se reflectă în pictură ca un soi de discontinuitate, aproape pentru a evidenţia faptul că reprezentarea mimetică a devenit mai puţin importantă, în favoarea unor reflecţii asupra mijloacelor şi metodelor reprezentării;
- modern nu înseamnă „cel mai recent”; înseamnă, în filosofie ca şi în artă, o noţiune de strategie, de stil şi de program; după un criteriu temporal, toţi filosofii contemporani cu Descartes şi Kant sunt modernişti, ca toţi pictorii contemporani cu Manet şi Cezanne; dar, există, de ex., pictura franceză academistă, care se comporta ca şi cum Cezanne nu ar fi existat; academismul, ca şi suprarealismul(după G.), se situează „înafara diluării istoriei”(expresie din Hegel); s-au întâmplat, dar nu au fost parte activă a progresului; după G. şi teoreticienii G.-style, nu au fost la propriu artă, pentru că nu au luat parte la poveste = gradul până la care identitatea artei era organic legată de a fi parte din naraţiunea oficială;
- parţial, ceea ce „sfârşitul artei” înseamnă este încetăţenirea a ceea ce a stat „dincolo de diluarea istoriei”, unde însăşi ideea unei diluări este exclusivistă; în povestea modernistă, arta de dincolo de diluare, fie nu ia parte la ştergerea istorie, fie este o întoarcere la o formă mai timpurie a artei;

- după cum „modern” nu este un neapărat un concept temporal, nici „contemporan” nu înseamnă doar ceea ce se întâmplă în prezent; aşa cum schimbarea de la premodern la modern s-a produs ne-conştient, astfel încât artiştii făceau artă modernă fără să realizeze că se petrece ceva diferit în domeniu până când, retrospectiv, a devenit clar că s-a produs o schimbare fundamentală, tot astfel s-a desfăşurat şi trecerea de la modern la contemporan;
- contemporan a ajuns să însemne o artă produsă sub anumite structuri nemaintâlnite până acum în istoria artei; desemnează mai puţin o perioadă, cât ce se petrece când nu mai avem de-a face cu perioade într-o poveste dominantă a artei şi mai puţin un stil de a face artă, cât un stil de folosi stiluri;
- ce înseamnă modern şi ce înseamnă contemporan, în ce măsură se consideră referinţele temporale ale termenilor? Ex. Muzeul de arta modernă....(p. 11);
-